Tranziții, trupe, echipe, actori, instalații, muzici (și faze...), aplauze, marionete, păpuși, picioroange, scafandri, astronauți, prinți, prințese, dragoni (verzi), flori, jerbe, coronițe, lumini, costume, paiete, clovni, cutii, ierbare, grădini (botanice), frigidere, voci testimoniale, HOP-stories, microfoane, oglinzi întunecate, piese Lego, baloane, mături, cizme, cufere (cu sau fără povești), mecanisme, cinetice, artificii (de tot felul), iarăși tranziții...

Nu, nu e vorba de vreo Tablă de materii teatrale, alcătuită după modelul Moșilor lui Caragiale, deși tentația de a umple tot spațiul textului de față doar cu astfel de termeni m-a bântuit câteva zile bune după încheierea ediției din 2024 a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, desfășurat la Iași, în intervalul 3-10 octombrie. O ediție – a XVII-a! – care a stat, de această dată, sub semnul Tranziției, ceea ce le-a permis invitaților din zece țări (Argentina, Austria, Elveția, Franța, Germania, Italia, Madeira, Polonia, Republica Moldova) luxul oglindirii, în cele mai variate spații, fie ele proiectat teatrale ori cu potențial teatral dovedit (de la sălile Teatrului Luceafărul și amfiteatre universitare la secții pediatrice oncologice și încăperi de școală primară, trecând prin grădini publice și cafenele), a tot felul de realități, cărora li s-au atașat cele mai diverse semnificații, subsumate conceptului ancoră. Altfel spus: indiferent de modul în care au fost modelate dramatic, au putut fi acum citite ca meditații pe tema tranziției – între epoci istorice, regimuri socio-politice, intervale de referință ideologică, vârste existențiale sau, pur și simplu, identități.

Ca și anul trecut, am putut participa, datorită invitației generoase a Oltiței Cîntec – curatorul FITPT și cunoscutul nostru teatrolog –, la mai multe spectacole din primetime (le las chibiților plăcerea istovitoare de a glosa, mai mult sau mai puțin românește, pe marginea traducerii de uz dramatic a sintagmei; mă limitez doar la aminti, din nou, faptul că, oricât s-ar strădui un profesor să facă un slalom academic decent printre manifestările culturale de top și responsabilitățile didactice firești, echilibristica perfectă nu îi poate oricum ieși, oricâte riscuri de accidente și-ar asuma). Dintre ele, cel mai tare mi-au plăcut, bineînțeles, cele care au mizat nu numai pe mijloacele de impact scenic major, atmosferă, elemente de recuzită teatrală ori joc actoricesc. Ci le-au îmbinat cu o viziune regizorală inedită și mai ales un text profund, cu adevărat ideativ, care să provoace reflecții serioase și de durată.

Lăsând deoparte fastuosul Ierbar al lui Radu Afrim (care mi-a făcut o poftă de nestăvilit să recitesc Cartea plantelor și a animalelor de Simona Popescu, pentru a o trece printr-un filtru animal studies încă neexploatat critic) și savuroasele decupaje cu Amintiri și Chirițe cântate de minunata Ada Milea (de la un punct, într-un excelent duet cu Bobo Burlăcianu), pe care aș asculta-o realmente oricând, în ierarhia mea personală – inevitabil, capricioasă și nițel... post-expresionistă – au mai intrat, decis, câteva spectacole pe care le recomand cu toată convingerea:

Adrenalina lui Gabriel Sandu, în care au jucat, au cântat și s-au completat grozav Dana Marineci, Oana Predescu și Iulia Samson – pentru că, prin intermediul poveștii unei (închipuite) trupe dance din anii 2000, formate din trei adolescente care, după două decenii încărcate de tot felul de convulsii personale, încearcă o imposibilă reunire/ revenire în lumina reflectoarelor, problematizează o serie de realități specifice nu doar eclatant-pestriței lumi pop: de la diferența de fond dintre faimă și celebritate, toxicitatea materializată în mediul artistic și adicțiile periculoase la abuzul emoțional, sindromul Stockholm și formele de reziliență după traumă.

Romanian Psycho al lui Florin Piersic Jr. – pentru că, în forma unui greu de dus one man show, știe să pună degetul, cu un amestec atașant, excelent dozat, de amărăciune grea, ironie casantă și empatie abia camuflată, pe câteva maladii de dată mai degrabă recentă ale naturii noastre, dar și ale societății hiperconsumeriste, în care inclusiv liniștea interioară, armonia cu sinele sau chiar (vorbă mare!) fericirea par a se administra relativ ușor, bunăoară sub formă de comprimate/ pilule aflate la un simplu click, o aplicație la modă sau un telefon distanță. După ce în prealabil au fost obținute, prin diferite forme de negociere (extra)pecuniară, nu numai de la medici, psihiatri și psiho-terapeuți competenți, ci și de la solomonari auto-declarați, vindecători pretinși ori specialiști în terapii holistice de tot hazul.

Semnalez, de asemenea, două producții foarte diferite, dar care au format, deopotrivă prin tematica aparentă și mizele de profunzime, un dublet reflexiv ce mi se pare mai mult decât binevenit azi, la șapte luștri de la căderea regimului comunist: Ultimele zile ale Ceaușeștilor de Milo Rau și Hello, Ceaușescu! de Matei Lucaci-Grünberg și Eduard Buhac. Pentru că, indiferent de modalitățile estetice la care au apelat și accentele (apăsat grave ori comice, solemne sau joviale etc.) pe care le-au valorificat, ele au punctat câteva realități a căror problematizare serioasă ar trebui să țină, și pe plan cultural, de ordinul urgenței. Printre ele, desigur: necesitatea de-secretizării unor documente cheie despre anumite realități de hotar (inclusiv pe plan etno-identitar); nevoia patologică de Putere și transmiterea ei; raportul dintre memoria colectivă și mărturiile individuale, dintre Istoria oficială (încă nesigură...) și micile istorii ale martorilor sau altor categorii de supraviețuitori; legăturile complicate care se creează între (falsul) Adevăr construit și vehiculat prin canale mai mult sau mai puțin oficiale, permise, tolerate etc., respectiv adevărurile oglindite în micro-narațiuni personale, orale sau scrise, de un real interes sociologic, antropologic, critic ș.a.m.d.