În dimineața aceasta, mă privește într-un alt mod, de parcă ar încerca să măsoare ceva din ființa mea, din trupul tânăr care îi apare în fața ochilor ca ceva ce ea pierduse definitiv. Totuși, îi spun cu blândețe, sunteți o femeie matură, cu mintea mult mai coaptă decât a mea. Un exemplu de urmat. Oh, vai, ești o drăguță, dar ce am vorbit noi când ai ajuns în prima seară? Fără cuvinte pompoase, fără exemple și mai ales, fără dumneavoastră. Sunt doar o femeie care încearcă să mâzgălească niște pagini, să scrie despre liniște, atunci când zgomotul devine asurzitor, despre moarte, doar că atunci viața își vâră nasul și îmi strică socotelile... Dar astăzi... astăzi e o fi splendidă, perfectă pentru ceea ce plănuisem aseară. Desigur, îi răspund din nou, cu toată amabilitatea de care pot da dovadă, citim din Joyce, apoi îmi explicați, scuze, îmi explici ce vrea să spună omul cu bietul personaj. Problema era că deși începusem cu avânt, citind Oameni din Dublin pe nerăsuflate, acum portretul artistului mă plictisea îngrozitor, iar de Ulise nici nu putea fi vorba, deși trișasem la un moment dat, citind câteva fragmente din capitol final. Curând, va simți, dacă nu o făcuse deja, că gândul meu zburase din nou la scrierile ei, abandonându-l pe bietul Joyce din nou. Haide dragă, pune cartea deoparte, îmi dau seama cât de mult îl îndrăgești. Poate că altceva ți-ar prinde bine. Îmi ridic ochii din carte, zâmbindu-i cu afecțiune. Așa cum își iubește nepoții, probabil că pe jumătate mă îndrăgește și pe mine, care aterizasem în casa ei pe nepusă masă, o studentă cu un roman publicat, dornică să asculte, să învețe și să-și găsească "vocea". Poate că ar fi timpul să reluăm scrisul. Cred că amândouă putem continua de unde am rămas. Într-adevăr, îmi spune, cu ochii pironiți asupra ceștii de ceai dintre doi două. Nu se mai află în această cameră, nici măcar în această casă, ci aleargă pe alte scări, auzindu-i glasul mamei sale, care le strigă să aibă grijă ca ceașca să nu se spargă. Călimara se spărsese, era adevărat și asta fiindcă frații ei se ciondăniseră pe lângă birou, răsturnând mai multe obiecte în jurul lor, printre care și neprețuita călimară a ei. Dar fata nu se descurajează. O altă cerneală este vărsată în ceașca pe care o așează mândră pe birou, alegând cu grijă unul din multele tocuri de scris. Curând, sora ei i se alătură și împreună compun o scurtă narațiune despre doi băieți neastâmpărați. Dar ceaiul nu are culoarea cernelii, așa că își ia privirea de la ceașcă. Ultimul ei roman fusese o încântare pentru mine, cititoare avidă. Acum, următorul părea că există deja undeva, îngropat adânc în faldurile memoriei sale, dar nici măcar încercarea de a săpa un tunel până acolo nu o dusese prea departe. Îi era dor de vechea ei prietenă, a naibii călătorie în Europa, le răpește timp prețios. Copilul lor avusese un succes răsunător, iar pe mine mă amuzase. Se pare că până și oamenii de cultură sunt mai înclinați spre scandaluri și bârfe, decât spre o lectură serioasă. Iar acum este preocupată de ce ar putea înfățișa de data asta. Din nou nebunia? Nu, acum vocile sunt liniștite, deși nu știa pentru cât timp. Cel puțin în prezența mea, femeia își joacă rolul impecabil, dacă îl pot numi așa. Viața și moartea sau mai bine... familia. Plaja, valurile, lumina unui far care călăuzește nu doar pe cei aflați la mila valurilor, ci destinul unei întregi familii. Un tată și o mamă, mulți copii, fiecare unic, ascunzând ceva neobișnuit de frumos... Cred că ar fi interesant, îi răspund rapid, imaginându-mi deja tabloul. La auzul cuvântului, ciulește urechile. Tablou ai spus, un pictor sau mai bine o pictoriță... Un martor al degradării naturii și sufletului. Începe să vorbească repede, cu glasul precipitat de emoție. O urmăresc, sorbindu-i fiecare cuvânt. Eu mă gândesc la ceva mai simplu, doi oameni, într-o căsuță, pe o insulă. Doi intruși, unul în viața celuilalt, câteva promisiuni încălcate și un final... Nu știu încă deznodământul poveștii mele. Nu mă lasă inima să sacrific pe vreunul, fără să-mi pară rău apoi. Dar pentru ca ceilalți să aprecieze viața, cineva trebuie să moară, nu-i așa? Altfel, care mai e menirea noastră pe pământ, când toate sunt materiale și oricum vor pieri într-o bună zi? Poate că are dreptate, dar e ușor să vorbești astfel când consideri că nu ai nimic de pierdut. Din nou intervine între noi diferența de vârstă. Știu, ești tânără și încă nu ai trăit suficient de bine ceea ce numim viață. Abia când o să o privești drept în ochi, după ce te va pălmui de mai multe ori și te va îmbrățișa pe jumătatea numărului de lovituri încasate, abia apoi îmi vei da dreptate. Am fost cândva ca tine, acum sunt aici, dar îți doresc ceva mai mult bine, știi la ce mă refer. Desigur, vocile acelea, nu sunt ceva ce un artist obișnuit ar numi inspirație, ci în cazul ei sunt ceva incapabil de înțeles de către mine, de către soțul ei, de către întreaga lume. Sunt asemenea monștrilor marini cu tentacule uriașe, care o devorează pe dinăuntru, numai Dumnezeu știe până când. Probabil că expresia mea se schimbă fără să-mi dau seama, căci mă apucă de mână, zâmbindu-mi pentru prima oară în acea dimineață. Îmi dau seama la ce te gândești, acum sunt bine, nu te mai frământa din cauza mea. Hai acum, e timpul să scriem. Peste două ore, ne vedem în grădină și facem corecturile necesare. Nu-ți face griji dacă nu iese așa cum îți imaginezi. Răbdarea e totul. Ne ridicăm, îndepărtându-ne de salon, fiecare pășind spre biroul său.

În dreptul colii de hârtie, mâna dreaptă în care se odihnește tocul, atârnă neputincioasă în așteptarea frazelor ce urmau să răsară din mintea înfierbântată. Însă nestatornicia asupra primei idei cu care să-mi încep povestea este cruntă, astfel că mintea aleargă în voie. Îmi amintesc cum ea îmi spusese și cu siguranță că ar face-o din nou, arta trebuie respectată, scrisul trebuie să fie riguros. O clipă doar, îmi mut ochii la fereastră. Liniștea care părea apăsătoare se transformă dintr-o dată. Foșnetul unei frunze lovite de o pală de vânt se aude în depărtare, iar o pasăre care trece fugar prin dreptul ferestrei ciripește într-o limbă pe care nu o stăpânesc bine. Aud inima care bate ritmic în pieptul meu, un elogiu rostit pentru o altă inimă, a ei. Fac un efort și mă concentrez mai mult. Sunetul devine slab, aproape surd și sunt capabilă să-mi întorc auzul spre ființa ei. Viața îi pulsează prin vene, înnecată în sângele care zvâcnește. O senzație plăcută se prelinge din trupul acestei femei, ceva care cu fiecare picătură, pare să umple și ființa mea. Dar vai, totul e o clipă ce se pierde în neant, un moment scufundat în valuri verzi-albăstrii, care ne cuprind, închizându-se deasupra noastră. Orologiul bate. Ora s-a sfârșit. Din vârful tocului, o picătură de cerneală cade cu zgomot pe hârtie, pictând o pată ce se întinde leneș. Nici măcar un cuvânt scris, printre atâtea idei răzlețe. O voi dezamăgi atunci când va veni vremea să citim și să corectăm. Deși încerc din răsputeri, reușesc doar să mă frământ din ce în ce mai tare, iar răbdarea mi se epuizează cu fiecare minut. De ar trece și ora asta, de ar trece imediat ce mi-aș face curaj să apar în fața ei cu o bucată de hârtie, pătată cu cerneală, dar fără niciun cuvânt care să-i țină drept haină. Focul capricios trebuie să ardă și pentru a-i da frâu liber, poate că trebuie să începi prin a fi dezordonată, fără să apari astfel în ochii lumii... Vorbele ei răsună din nou și din nou în urechile mele, luptându-se cu cele câteva idei rebele și nelalocul lor. Dar ce dimineață splendidă de vară, ce extaz, ce salt în abisul colțuros al minții. Mâna începe să se miște din ce în ce mai rapid. El ajunge pe insulă, privește imaginea ei, încadrată de rama ferestrei micii case. Întâlnirea celor doi este cât de poate de iminentă, dar cineva decide să le stea în cale. Orologiul se aude din nou, clar, puternic, înghețat în locul său. Mă opresc, luând în grabă foile înnegrite. Nu vreau să o fac să aștepte, așa că decid să nu-mi spăl mâna de cerneală.

Aflate din nou una în prezența celeilalte, ea mă privește viclean sau nu, cumva diferit, matern poate. O rog să înceapă, iar ea își pune ochelarii, citind cu încredere și siguranță, crezând fiecare cuvânt scris. Frazele curg asemenea unor valuri domoale, dar oricât mă străduiesc, nu pot anticipa prea multe din ce urmează să se întâmple cu familia respectivă. E rândul meu acum, însă ezit. Auzind-o pe ea, modelul meu, îmi pierd și ultima fărâmă de curaj. Cuvintele mele nu au un impact asemănător cu cele scrise de ea. Draga mea, îmi spune după ce ia o înghițitură de ceai, te rog să citești. O respect și o ador prea mult pentru a o face să repete, așa că încep imediat, însă mă oprește după prima frază. Nu așa, cu voce tare, citește întâi pentru tine. În interiorul meu, cu excepția unei greșeli de ortografie, pare că totul se așezase asemenea unui puzzle. Auzi, nu-i așa? Ce să aud, o întreb neliniștită. Când recitești în mintea ta, nu auzi nimic? Probabil că ochii mei se măresc sau fac o grimasă neinteționată, căci ea râde. Ecoul cuvintelor scrise, îmi spune cu toată blândețea, în timp ce își aprinde o țigară. Dacă nu auzi ecoul, ia-o de la capăt. Abia atunci o să-ți dai seama dacă îți place sau nu. Reiau totul, concentrându-mi toată atenția, tot trupul asupra a ceea ce scrisesem. Imediat ce termin, undeva înăuntrul meu, un val lovește o stâncă, iar o pasăre ciripește, în timp ce personajele încep să se certe... Abia acum m-ai înțeles, îmi spune, văzându-mă că îi zâmbesc. Ecoul unor cuvinte scrise, dacă răsună suficient de puternic înăuntrul tău, atunci înseamnă că ai încredere în opera ta, iar ea merită citită, continuă ea să-mi spună, în timp ce fumul țigării se înalță, pierzându-se în splendida zi de vară...