"Trei kilometri până la capătul lumii" este cel de-al treilea lungmetraj al regizorului Emanuel Pârvu, a avut un important parcurs festivalier, dacă ar fi să amintim selecția din secțiunea competitivă de la Cannes de anul acesta, a fost distins cu premiul Queer Palm la Cannes și Heart of Sarajevo, este propunerea României la Premiile Oscar 2025, iar din 11 octombrie, a intrat în cinematografele din toată țara. (Diana Gavra)

Mărturisesc că am ieșit de la premiera acestui film cu un puternic sentiment de neputință și i-am mărturisit regizorului Emanuel Pârvu că mă bucur că e doar un film de ficțiune. Emanuel Pârvu, cât este realitate și cât ficțiune în acest film?

Nu-mi dau seama cât de multă ficțiune sau adevăr a rămas în film. Am pornit de la cazul de viol de la Vaslui din 2014 care, din păcate pentru România, nu a fost ficțiune deloc. Acolo o fată a fost violată de șapte băieți și toată societatea din comuna respectivă s-a întors împotriva victimei. Am lucrat împreună cu Miruna Berescu niște ani buni la scenariu scriind, rescriind, calibrând fiecare detaliu. Pentru noi a căpătat o altă realitate, cea a poveștii în care am contopit surse de inspirație cu experiențe personale, gânduri, păreri etc. Cred că până și filmele SF pot să aibă un sâmbure de adevăr ascuns prin scenariu, însă când vorbim de film de autor, majoritatea se inspiră din realitate, așa cum spunea și Liviu Ciulei, un autor trebuie să se inspire din timpul lui și să-l reflecte. Din punctul nostru de vedere, povestea din film se înscrie în vremurile pe care le trăim, din păcate.

Titlul ales – "Trei kilometri până la capătul lumii" – ce semnifică și cum l-ai ales?

Este un titlu ales din două perspective: cea concretă, geografică – locul în care se petrece acțiunea este fix la trei kilometri de capătul lumii, acolo unde se termină pământul și începe marea, iar din perspectiva metaforică, din punctul nostru de vedere, dacă vom continua pe drumul acesta în care relația cu minoritățile (de orice fel) este abordată așa cum e abordată, în care oamenii sunt din ce în ce mai puțin toleranți, mai puțin deschiși spre a înțelege întâi și a acționa ulterior, cred că putem fi, într-adevăr, la trei kilometri de capătul lumii.

În "Trei kilometri până la capătul lumii", la fel ca în "Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor" sau "Marocco" urmezi o tradiție a analizei relației dintre părinți și copii, dintr-o altă perspectivă, desigur, dar în toate aceste filme găsim un numitor comun – relații viciate de familie, influențate de raporturi de putere, corupție, minciună, compromis, de intervenția defectuoasă a autorităților statului în viața privată.

Această frescă socială, pe care cu atâta măiestrie o dezvălui în aceste filme, care formează deja o trilogie, este o oglindă a societății românești? De ce te preocupă această temă?

Iubirea dintre părinți și copii este, în opinia mea, cea mai puternică formă de iubire. Și atunci, cred că această temă uriașă poate fi explorată la infinit. Cu Trei kilometri până la capătul lumii închidem trilogia noastră despre familie (Miruna Berescu – producătorul celor trei filme și cu mine). Am pornit cu o familie formată dintr-un membru – un copil adoptat, am continuat cu o familie cu doi membri – cu o soție (cu ghilimelele de rigoare) adoptată și pe urmă am ajuns la o familie din trei membri. Cred că sondarea acestui univers poate continua, însă nu știu în ce formă o vom face în viitoarele proiecte.

N-am putut să nu remarc contrastul dintre frumusețea sălbatică a Deltei Dunării, un ținut liber, și atmosfera lumii închise, aproape carcerală, a comunității din acest capăt de lume din care nu se poate evada. Care este motivul alegerii acestui loc de filmare și ce simbolizează acest loc pentru tine?

Da, locul îl știu de ceva vreme, mai precis de când eram mic, de dinainte de Revoluție, iar după aceea, datorită Festivalului de Film Anonimul – care deja e acolo de 21 de ani, în 2025 urmează să aibă loc a 22-a ediție, cred că îl știu foarte bine.

Sfântu Gheorghe e un loc atât de apropiat nouă încât nu cred că ne puteam imagina alt spațiu pentru desfășurarea poveștii noastre. Filmul a fost gândit de la început pentru locul acela, aveam nevoie de un cadru care să contrasteze cu lucrurile care se întâmplă în film. Aveam nevoie de lumina aceea specială de la Sfântu Gheorghe care nu-mi dau seama dacă e așa din cauza particulelor de apă sărată amestecate cu apă dulce, cu soarele de acolo, cu praful de pe ulițe care este constant acolo și care îți dă o mâzgă cețoasă într-o perspectivă lungă de imagine, tot ce se întâmplă acolo este într-adevăr extrem de frumos. Pe lângă frumusețea locului, aveam nevoie de contrastul celor două lumi care se întâlnesc în Sfântu Gheorghe: lumea turiștilor care este cea mai nouă lume, cea mai hipster, cool, mișto lume care vine pe litoral – nevoită să conviețuiască, trei luni pe an cu societatea rurală, tradițională, a localnicilor. Întâlnirea acestor lumi mi se pare extrem de interesantă, e un amestec de care noi aveam neapărată nevoie.

Camera fixă pe care o utilizezi pe tot parcursul filmului ne duce cu gândul că există un martor nevăzut care înregistrează tăcut toată povestea. Cine povestește? Există un narator? Cine e martorul nevăzut?

Este prima oară când în filmele mele de lungmetraj folosesc o cameră de filmat fixă, de obicei – pentru că aveam tot timpul un martor subiectiv în film, foloseam un punct de vedere subiectiv. Aici ritmul poveștii noastre nu putea fi redat decât într-o manieră observațională, iar asta face ca estetica filmului să fie corelată cu ritmul dictat de poveste. Scenariul pe care l-am scris noi a fost compatibil cu această manieră. Martorul în povestea noastră este natura – un ochi omniprezent care asistă la tot ce se întâmplă în film.

Dincolo de poveste și drama personajelor, care fiecare la rândul său vrea să facă bine, nimeni nu e mânat de rele intenții, toată lumea din film vrea să salveze ceva, transpare un melanj de bine și de rău greu de definit. Ce te-a inspirat și cum anume ai reușit să creezi aceste personaje?

N-am crezut niciodată în personaje negative sau pozitive până la capăt. Cred că în fiecare putem găsi atribute din ambele zone. M-a interesat să lucrez cu personaje complexe cu care poți să asociezi, pe care să poți să le înțelegi chiar dacă fac rău sau bine ce fac. E interesant de explorat ce înseamnă "bine" pentru cineva și cât de conform e cu binele altor persoane. Cu perspectiva asta am încercat să ne jucăm în film.

Imaginile sunt spectaculoase, sunetul și toate tipurile de vânt utilizate în film introduc spectatorul în lumea fascinantă a Deltei Dunării. Fiecare cadru e lucrat geometric, sunt câteva secvențe cu o semnificație specială, care rămân întipărite în mintea spectatorului, cum ar fi pregătirea fugii personajului principal sau privirea în oglindă. Povestește-ne puțin despre modul în care ai lucrat imaginea și sunetul și cu cine ai colaborat la realizarea acestora.

Munca la acest film, din punctul acesta de vedere, a avut două etape. Colaborarea cu Silviu Stavilă, directorul de imagine al filmului, cu care sunt deja la al treilea film. Silviu e parte din familia noastră de multă vreme deja. A fost o discuție foarte lungă, de aproape un an de zile, apropo de cromatica pe care trebuie să o folosim în film, de texturile pe care trebuie să le avem la costume în contrapunct cu decorurile, încadraturi, unghiulații, mișcări ale aparatului, toate lucrurile acestea au fost discutate; am avut nenumărate referințe, mood board-uri și deplasări la fața locului.

Partea de sunet a avut două etape: cea de captare, pe care am realizat-o cu Mirel Cristea, cu care am înregistrat în zilele libere sunete din natură, foșnete, sunete de vânt, iar munca foarte grea a fost partea de post-producție, pe care am făcut-o împreună cu Alexandru Dumitru, în care am stat să ne gândim cum putem exprima stări și emoții fără să apelăm la muzică, pentru că muzica, într-adevăr, mișcă și pietrele, dar cum poți obține lucrurile astea fără să folosești muzică, ci doar note, intensități sonore, să încerci să exprimi sentimentele prin sunetele naturii, prin vânt în primul rând – am avut 16 tipuri de vânt în acest film. A fost o muncă extrem de mare.

În toate filmele tale și mai cu seamă în acest film, este de remarcat jocul actorilor, spre exemplu, personajul principal, Adi, nu prea spune nimic, jocul lui este mai mult corporal. Cum lucrezi cu actorii? Și povestește-ne puțin despre Masteratul de actorie de film la care predai.

Partea de actorie pentru mine este foarte importantă. De fiecare dată, lucrez mult pe partea asta, repet cu multe luni înainte de filmare, iar pe set trag foarte multe duble. Și atunci cred că aștept de la actorii cu care lucrez același lucru pe care îl ofer eu când sunt actor regizorilor cu care lucrez: foarte multă seriozitate, multă rezistență fizică și psihică.

Actoria de film mă pasionează foarte tare. Am plecat din UNATC și am făcut împreună cu Adrian Titieni, Daniela Vitcu și Radu Niculescu primul master de arta actorului de film din România la Universitatea Ovidius. Trăim într-o lume în care suntem foarte conectați la rețelele sociale, care sunt destul de mult axate pe imagine în mișcare. Copiii, cu atât mai mult, își petrec din ce în ce mai mult timp în fața ecranelor – de telefon, tabletă, televizor. Și atunci cred că și noi trebuie să ne adaptăm programa și felul de predare acestor noi realități. Degeaba pregătim vizitii într-o societate în care toată lumea merge cu mașina. Cred că rezultatele unei astfel de forme de învățământ se văd și prin câți absolvenți pot fi găsiți în piața muncii. Din acest punct de vedere, cred că la Masterul de la Ovidius stăm bine. Foarte mulți dintre absolvenții noștri sunt activi în piața muncii și suntem foarte mândri de asta.

Cu ce speri să rămână cei care vor vedea acest film? Sper să rămână cu multe întrebări. Și mai sper ca la unele să-și găsească răspunsurile lor.

Filmul a intrat deja în cinematografe, am înțeles că săptămâna viitoare vei pleca în Franța unde vei fi prezent la lansarea filmului. Unde poate fi văzut filmul în țară și în străinătate?

Filmul poate fi văzut în cinematografele din 30 de orașe din țară și în proiecțiile speciale în prezența echipei organizate de Independența Film și FAMart, care vor fi urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri și, în unele cazuri, dezbateri pe marginea temelor din film.

În străinatate filmul este cumpărat în multe teritorii, în Franța de lansează, spe exemplu, pe 23 ocotmbrie, iar în prezent sunt organizate o serie de avanpremiere. Filmul merge în continuare la foarte multe festivaluri, ia multe premii și asta nu face decât să ne bucure. Zilele următoare mergem la BFI Londra, apoi la Festivalul Lumière de la Lyon, apoi în competiția de la Valladolid, apoi merge la Salonic. La finalul lunii vom avea premiera nord-americană la Chicago. Suntem foarte recunoscători pentru ce ni se întâmplă. Până acum acum e proiectul care m-a chinuit cel mai tare dar care reușește să ne și bucure pe măsură.