Olga se smulse din brațele mele, se suci brusc pe tocurile cui și se îndreptă către ușă.

Își aprinse o țigaretă și, înainte de a o înghiți liftul 4 etaje, îmi aruncă o privire – aceeași privire pe care o știam atât de bine. De sub genele lungi, curbate și negre, porniră către mine două cuțite. Creatura dispăru pedepsindu-mă, încă o dată, cu tăcerea.

Mă întorc în salon, cu cuțitele din ochii ei înfipte în creier.

Le încasez constant de câțiva ani de când încerc, fără succes, ca un descreierat, să țin un animal sălbatic în captivitate. Dar animalele sălbatice nu pot trăi în captivitate, cu atât mai puțin într-un apartament modest de la Armenească. Pe Olga o strâng pereții, se sufocă, așa se-alintă uneori când, plictisită de mine, de sine, se tânguie printre cearceafurile mele, goală și transpirată, după o noapte de păcate, căci, atât cunoaște. Iar eu, tâmpit și masochist, țin cu dinții să hălăduiesc alături de ea pe potecile astea.

Mă așez la masa de la fereastră, răvășit. Îmi torn un pahar de scotch, îl dau peste cap. Mai torn unul, sper să mă amorțesc dracului mai repede. Atâtea pahare strânse pe măsuța asta, majoritatea mânjite de rujul ei. Și mirosul de parfum și fumul țigaretelor, suspendate în aer, dantele și dessous-uri uitate, atârnate în toată casa. Casa mea toată e mânjită de Olga. Și parcă îi și văd silueta fluturând prin casă, brațele subțiri, șoldurile late, gâtul lung, claviculele proeminente și ochii, ochii care mă privesc în atâtea feluri, încât nici nu mai știu ce vrea de la mine și nici eu nu mai știu ce vreau de la ea.

Mă ridic de la masă, orașul se anunță zgomotos astăzi, grădinile de vară s-au deschis deja, Bucureștiul mă așteaptă. Mai sunt și alte dame de familie bună pe care să le admir, să le dezbrac pe străzi, din priviri, să mi le imaginez nude printre cearceafuri, în timp ce soții lor beau scotch, fumează trabuc și fac afaceri.

Cu apusul în față, pe Bulevardul Elisabeta, către Cișmigiu, trupul mi se mișcă mecanic, moleșit de scotch și de căldura lunii aprilie. Mai simt acum doar mirosul liliacului și al prafului care se ridică în urma automobilelor. Din reflex, caut capul Olgăi pe fiecare banchetă. Dar Olga nu e, deși nu m-aș mira și nici nu m-aș supăra dacă răsare în cale, la promenadă, însoțită de cei doi câini ai ei, răsfățați și gălăgioși, mici monștri patrupezi.

Dar trec de Cișmigiu și mă trezesc, în amurg, înghițit de vegetația din Cotroceni. Vile colosale se întind pe toate străduțele, câte-un candelabru aprins la etajele superioare luminează dormitoarele, iar eu mijesc ochii, sperând să văd și capul creaturii, căci auzisem cândva, nu de la ea, desigur, că pe aici își face veacul, sălbatica. Și, pe cine să mai mint? Adevărul, crud și violent, mă lovește în față: tâmpit și masochist, o caut pe Olga prin tot Bucureștiul.