Dora Gălățeanu își savurează cornul cu cremă de vișine sub ninsoarea domoală de flori de tei care acoperă flegmele de pe alee. Bate un vânt cald, ce aduce o miasmă de gunoi ars dinspre Dealul Mare. A ales o bancă fără umbră, de unde poate urmări soarele cum coboară după clădirea principală de jos. O arătare interbelică nerenovată, cu ferestrele de la etajul superior acoperite cu gratii. Trei zile a zăcut acolo, până i-au zis că trebuie să o mute aici sus, la TBC-iști, în pavilionul tip vagon, cu uși la ambele capete și acoperiș de tablă, ca să nu-i infecteze pe ceilalți, și că atâta vreme cât își ia pastilele, n-o să fie probleme. Au și întrebat-o dacă n-o să facă probleme. Dora n-a priceput că ar fi avut mai mult de ales decât când au adus-o cu forța. O dâră subțire de cremă îi alunecă pe braț, în mâneca capotului înflorat. Cu coada ochiului, îl urmărește pe lunganul cu un nume stupid, pe care nu și-l poate aminti nicicum, urcând scările. O salută în trecere cu gura până la urechi:

— Ce faceți doana proesoară?

Răsuflă greu așchia de om și n-are atâta minte cât să încheie halatul de-un vișiniu oribil ca să nu se vadă bidonul de vin ținut la subraț.

— Să te ia dracu!

Scurt, cu vocea ușor dogită, fără să-i arunce vreo privire. Așa merită derbedeii ăștia libidinoși. Insul s-a oprit o clipă, a dat dezaprobator din cap, apoi s-a dus în plata lui, la ceilalți, adunați lângă intrarea asistentelor, cea din dreapta. Pavilionul, ascuns printre tei și salcâmi, respiră prin toate geamurile și ușile deschise. Nu ca clădirea principală. Îl aude de aici. Vorbește în gura mare, de parc-ar trăi-n pădure.

— Nu-i! Nu vine azi, sută-n mie.

Dora Gălățeanu se încruntă. Cum adică nu-i, mașina e chiar acolo, în parcarea de lângă poarta principală. Își privește antebrațul palid. De pe încheietura goală lipsește ceva deosebit de important, dar nu-și poate aminti, oricât s-ar scărpina. Absența lucrului fără nume îi produce o stare de neliniște. Înalță capul și-l întoarce derutată în jur, în căutarea unui semn lămuritor. Simte că a uitat ceva esențial. Ceva ce trebuie făcut numaidecât, chiar acum. Aruncă în grabă restul de corn în iarba din spatele băncii și se ridică în picioare, gata să urmeze a mia oară, chiar și cu ochii închiși, drumul spre sala de clasă. Se oprește în mijlocul aleii, atrasă de reflexiile metalice ale Opelului doctorului ăluia tânăr, care o soarbe din priviri ca un obsedat. Cum își permite, maimuțoiu’, s-o ia drept o panaramă care-și înșală soțul cu bărbați cu douăzeci de ani mai tineri.

În salon podeaua e udă, dar măcar nu miroase urât. Nu încă. Bătrâna doarme nemișcată. Tot timpul nu face decât să doarmă, fără să scoată un sunet. Poate și din cauza somnului adânc se pișă și se cacă pe ea ca un sugar. Dora se apropie și adulmecă strâmbând preventiv din nas. Au curățat-o. Se duce la patul ei, de lângă fereastră, cu vedere spre curtea din spate. De la baza zidului pornește un deal abrupt, înfricoșător, cu bălării și trunchiuri de salcâm încâlcite într-un hățiș de nepătruns. Dora a cerut să fie lăsată acasă, însă n-a insistat, pentru că asistentele, deși i-au vorbit frumos, au avut un ton nerăbdător.

O vreme, răsfoiește un număr vechi din Unica, tot revenind asupra frazelor din care nu-nțelege mare lucru, distrasă de dealul ce pare că vrea să o înghită. O să se vopsească în blond, roșcatul nu se mai poartă. Tresare când asistenta cea tânără, căreia i-a uitat numele, strecoară în fugă capul pe ușă. E mică și drăgălașă, ca o curvă cu față de fetiță, cu micul defect că e puțin adusă de spate. Dora a avut grijă întotdeauna ca elevii ei să stea cum trebuie în bancă.

— Suntem bine? Hai la pastiluțe.

Se așază la coada din dreptul cabinetului asistentelor. Ia cele cinci pastile cu câte o gură de apă și se întoarce în cameră. Le scuipă pe ultimele două în coșul de gunoi. Îi provoacă amețeală. Ca-n fiecare seară, își piaptănă părul scurt, luptându-se cu vârtejul rebel din creștet. Își amintește ceva. Se ridică, se duce până la ușă și aprinde lumina. Până se întoarce la pat, gândul i-a zburat din minte. Smucește ușa de la noptieră. Pentru că nu caută ceea ce găsește, trage de sertare. Doar lucruri inutile. O cuprinde o fierbințeală în obraji și o stare de agitație care urcă din stomac, apoi coboară cu tot cu căldură între picioare. Ca să se calmeze, Dora își freacă cu putere sexul. Se răstește la bătrână:

— Unde e?

Un val de disperare îi împâclește mintea și gândurile devin o grămăjoară de frunze spulberate de o pală de vânt. Își frământă dureros sexul și-și râcâie ceafa, trăgându-se de păr. Dacă va găsi ceea ce caută, o va lăsa în pace. Dar acum o torturează, pentru că Dora nu-și poate aminti ce caută. Își smulge capotul și-l aruncă pe pat, rămânând în bustul gol, cu doi sâni ca două vinete coapte atârnând peste burta brăzdată de puncte roșii. Își înfige degetele în bata pantalonilor de pijama. Ușa de la salon se deschide larg. În prag, un bărbat foarte înalt, cu o burtă de bere proeminentă, o piele de culoarea măslinei maro, în pantaloni de pijama cu dungi albastre verticale și maiou îngălbenit. După o scurtă evaluare a situației, închide ușa și se apropie de Dora. Îi pune mâna grea pe braț. Dora nu zice nimic, doar ridică nedumerită privirea.

— Ce face vrăbiuța mea?

Se apleacă și o sărută pe frunte cu o pereche de buze băloase. Dora nu reacționează. A înlemnit în mijlocul camerei. Bărbatul, care răspândește un iz puternic de ceapă, o cuprinde cu ambele brațe. Dora îi simte bătăile rapide ale inimii în burta care-i turtește sânii. Bărbatul o împinge pe Dora înspre pat. Dora se supune. Șed amândoi în fund, la margine. Bărbatul o îmbrățișează din lateral, presându-i sânii.

— Dă ce iești supărată comoara mea? Ț-era dor dă mine?

Mâna purtând un ceas rotund, alb, cu curele maro din imitație de piele, freacă spinarea fierbinte și umedă a Dorei.

— Ieaici băiatu’. O face el acușa să să simtă bine. Nu-i așa, gogoașo? Nu știu eu s-o reglez pe fata mea? Zi, unde doare? Aicea?

Îi caută gura. Dora se ferește, încordată. Încă n-a găsit ce caută. Bărbatul o sărută pe obraz și-și lasă palma grea pe un mamelon.

— Marcele! scapă un suspin Dora și trupul i se destinde ca un arc eliberat. Capul se culcă pe piept. Nu găsesc brățara, cred că am pierdut-o la școală. Aia de argint, cu inimioară și...

Încurajat, bărbatul îi masează apăsat mamelonul cu mișcări circulare și-i acoperă gura cu buzele cărnoase și umede. O întinde pe Dora pe pat, care se lasă pe mâna lui ca un pui de câine abandonat. Nu-i face o deosebită plăcere să-i vadă ochii înlăcrimați și ar aprecia mult dacă femeia n-ar sta ca o stană de piatră, dar moliciunea cărnurilor îi face să-i bubuie urechile. Îi trage precipitat pantalonii și chiloții de pe coapsele mari, cu șanțuri bogate de celulită. Patul e prea mic și scârțâie îngrozitor. E nevoit să se dea jos ca să dezbrace. O acoperă apoi cu toată greutatea pe Dora, căreia trebuie să-i îndrume fiecare mișcare. Se concentrează cu greu din cauza sunetului ascuțit scos de arcuri, care sparge liniștea ca un râs isteric, și o pune pe Dora să-i frece penisul înainte de a o pătrunde. Nu durează mult, doar cât scoate câteva icnete baritonale, și izbutește în ultima clipă să se retragă și să ejaculeze pe abdomenul ei. Îi întinde pachetul de șervețele de pe noptieră. În timp ce Dora își șterge burta cu gesturi mecanice, ca și cum ar curăța aragazul, bărbatul trage o dușcă zdravănă de apă din petul de doi litri de la picioarele patului. Și-a pierdut tot cheful de vorbă.

— Vrăbiuța mea, tre’ să mă car, că vin nefututele alea și ne prind. Și io dacă se ia una d-aia dă tine, nu m-abțin, îi bag una de-o las lată. Că io nu rezist să să ia dă tine. Mai bine plec, să nu fie pă scandal, nu-i așa comoara mea?

Dora arată rușinată, concentrată asupra unei singure acțiuni: să-și curețe pântecul. Bărbatul o privește lung, o sărută pe obraz, se ridică și pleacă, trântind ușa după el. În salonul său, cei trei colegi de suferință beau vin roșu de țară din bidonul de trei litri de American Cola și ascultă cu volum ridicat muzică de petrecere pe telefon.

— Ce pula mea faceți, mă? Fără mine?

— Da’ pe unde ai umblat, Lică?

Singurul prieten pe care și l-a făcut e țăranul ăsta deșirat, Țonțoroi, care destupă urechi când scoate o vorbă. Nu-i place că-i spune pe numele mic și o să i-o aducă la cunoștință cât de curând.

— Să dau la pește.

Țonțoroi rânjește larg.

— Ce-ai prins? Știucă, biban?

— Pă mă-ta am prins-o și i-am rupt găoaza.

Zâmbetul lui Țonțoroi a scăzut un ton, apoi a crescut la loc la setarea din fabrică. Îi întinde un pahar de plastic lui Lică, care-l soarbe pe nerăsuflate. Se trântește în fund pe patul de lângă ușă și-și cercetează burta, apoi se întinde după pachetul de Winchester de pe noptieră. Numără țigările înainte de a lua una. În partea opusă, lângă fereastră, Tase, taximetristul care a luat boala de la un primar din Băcești, care a luat-o de la polițistul din sat, își împăturește chiloții spălați sub dușul din baia comună.

— Și dacă te prindeau asistentele?

— Și dacă mă prindea ce? Mai m-a alungat doctoreasa și io m-am întors. Bag pula-n morții ei, n-are ce să-mi facă. Oricum alea-s încuiate la ele acolo, nu le scoți nici cu ponpierii.

— Dacă zici tu, dar unii dintre noi mai vrem să și plecăm de-aici. Pe noi se răzbună și ne ține până la sfântu’ așteaptă.

— Mă doare-n pulă.

Lică se lungește pe spate cu țigara-n gură și o mână sub cap. Cu cealaltă își freacă abdomenul. După câteva fumuri, îl fură somnul. Țonțoroi dă volumul muzicii mai încet.

— Băi, Lică, s-aude ceva.

Lică mijește ochii. Țonțoroi se duce la ușă și o crapă. Pătrund țipete de femeie tânără. Ușa se deschide larg. De la capătul holului, din dreptul salonului Dorei, răsună cu ecou glasul isteric al asistentei:

— Dă-o naibii de treabă, da’ tu n-ai văzut că-i moartă!?

Niciun răspuns. Lică s-a trezit de-a binelea. Țonțoroi iese pe hol.

— Acuma eu ce mă fac, că trebuie să sun la poliție. Ce-i spun la doamna doctor, ă?

Din nou, niciun răspuns.

— Pune naibii ceva pe tine, nesimțito!

Țonțoroi se-ntoarce cu știrile:

— A murit bătrâna.

Se lasă liniștea în salon. Urechile bărbaților se concentrează pe frecvența zgomotelor de pe coridor. La telefon, cu volum redus, Stana Izbașa cântă Te blestem noaptea pe lună. Țonțoroi se repede la bidonul de vin, îl ia, se oprește din nou la ușă și, după ce se asigură că nu-i observat, o tulește în stânga. Timpul devine deodată o creatură externă, care-i ține pe bărbați captivi în așteptare. Lui Lică i se strecoară un gând urât în craniu. N-o fi fost… în timp ce… După momente lungi de tăcere, se aud niște bocănituri rapide și cristaline de tocuri pe podeaua de ciment a coridorului. Lică e cuprins brusc de frig:

— Doctoreasa!