Cine ar fi crezut?! Cine și-ar fi putut închipui că...

Am plecat de pe Terra de copil. Am călătorit mult, am luptat și mai mult. Am luat la rând toate planetele omenirii și am participat la toate războaiele majore de cucerire. Primul dintre ele a fost mult condamnatul asalt al fortărețelor subterane de pe Marte. Apoi, după unire, au urmat sateliții naturali și artificiali din galaxia noastră. După aceea ni s-a deschis calea universului spre alte spații și alte timpuri paralele. Oamenii obișnuiți n-ar fi rezistat nici măcar călătoriilor dintre acestea. Dar noi, soldații invincibili ai Terrei, denumiți toa, am biruit orice greutate și necunoscut, am depășit orice neajuns și am înfrânt nu doar oameni, ci monștrii de pe Zirium, armatele sălbatice de pe Tulac, roboții războinici din Mir-Ta-La. Mințile noastre s-au contorsionat în ritmul incantațiilor cu care s-au aparat mercii de pe Exodus. Creierele noastre au descifrat existența inteligenței virtuale de pe planeta digitală denumită sugestiv Pentium și am supus-o voinței noastre.

Noi, cu mâinile goale, am zidit pe Planeta Sarcofag – unde și-a găsit sfârșitul jumătate din armata noastră – ziguratele de metal, ce speram să ne apere de ființele invizibile de acolo.

Viața mea, ca și a celorlalți camarazi toa, s-a desfășurat în coordonatele invariabile a două preoupări: lupta și refacerea pentru luptă. Noi, soldații toa, am murit și am suferit peste tot. Am cunoscut orori de tot felul și astfel ne-am întărit trupul și mintea. Poate și sufletul, dacă există vreunul. Nimic nu a fost ușor, nimic nu a fost comod, dimpotrivă. În ciuda morții care ne-a dat târcoale sau au mușcat în noi, cu rănile noastre, cu trupurile mutilate, am continuat să luptăm ori de câte ori ni s-a cerut și am capturat tot ceea ce stăpânește omenirea. Contingentului meu i s-a predat conducerea de pe Zir, cea mai mare și puternică civilizație din planul trei al existenței temporale. Grupa mea de luptă a stins quasarul negru din Pota-Nui, îngopând în măruntaiele universului Răul întrupat în Puawai – Apocalipsa Existenței.

De-a lungul acestui periplu, suferința este singurul cuvânt care poate descrie viața mea. Suferința atroce, de toate felurile, este cea căreia îi fac față, cea cu care trăiesc, cea pe care, în mii de feluri, o înving zi după zi, planetă cucerită după planetă cucerită. Am uitat cum arată Terra. Nu știu nici măcar în ce plan temporal se află. Noi, toa, nu avem nici loc și nici timp în lumea asta. Noi nu avem nimic în afară de navă și camarazi, pe care trebuie să îi apărăm cu orice preț în caz de pericol. În lipsa lor am arma, iar fără ea, brațul și mintea.

Așa cum am fost instruit, nu am milă, nu cunosc frica și mă consider invincibil. Desigur, până când moartea mă va răpune. Soldații toa nu sunt iraționali, ci încrezători în propriile forțe, în ce pot și știu să facă. Trupul meu poate fi înfrânt, însă voința mea, niciodată. Viața mi se poate lua, însă nu și spiritul, pentru că l-am căpătat de la camarazii pe care i-am văzut căzând în luptă. Până și ultima lor expirație a mai înfrânt un dușman, iar această atitudine mi-a fost sădită în piept cu moartea fiecăruia dintre cei căzuți. Asta mi-a întărit mintea și sufletul. Poate că există totuși suflet. Dar sufletul soldaților toa n-a tremurat niciodată.

Apoi, când nimic n-a mai rămas de cucerit, ni s-a spus că ne întoarcem pe Terra. Veste primită fără vreo emoție, pentru că niciunul dintre noi, nu mai are demult, pe nimeni acolo sau în vreo altă parte din univers. Noi n-am cucerit nimic pentru noi.

Drumul, cel mai lung făcut vreodată, a fost cumplit. În acea stare de hibernare semiconștientă nu simți decât durere. De nedescris și de toate felurile, peste tot în corp și în minte. Dacă nu ai o anumită putere a trupului și o tărie a minții, ai toate șansele să te trezești nebun de-a binelea, cu trupul mutilat de boli necunoscute. Moartea ar fi varianta câștigătoare, față de ce te așteaptă.

Dar îmi cunoșteam camarazii și știam ce putere avem în noi. Înainte de asolizare, toți eram la locurile noastre, complet echipați, pregătiți pentru orice n-ar fi așteptat afară, deși era prima oară când nu năvăleam într-o luptă. Cu fețele împietrite, ne rumegam în interior durerile simțite în timpul călătoriei, care aveam să le îndurăm încă multe zile, de aici înainte.

Am asolizat la Cabo del Norte, într-un loc ce purtase odată, prin istorie, numele de Mexic. Era noapte și o furtună cumplită. O ploaie de nedescris turna cu găleata, cum nu mai văzusem decât în pădurile de piatră de pe Kararehe, planetoidul unde rocile vii îți puteau lua viața doar atingându-te. Vântul învolbura o ceață asemănătoare cu gazele șoptitoare de pe Arangi, satelitul fără planetă, care gravita în jurul unei găuri negre dintr-un plan temporal al cărui număr l-am uitat. Doar culoarea ceții era alta.

Nu cunoșteam nimic despre planeta mea de origine. Nimic nu îmi era familiar și pentru a le înțelege trebuia să le compar cu ceva știut. Iar tot ce cunoșteam eu era purtător de pericole. Nu mă puteam relaxa, deși mintea mintea mea știa că aici sunt acasă, pe Terra, unde nu există amenințări de niciun fel. De fapt... nu știu dacă știa. Primise doar informația asta, pe care refuza să o creadă.

M-am simțit ceva mai bine doar când am ajuns în dormitoarele subterane, construite din metal căptușit cu beton, ce îmi erau familiare, pentru că așa sunt toate buncărele soldaților toa, peste tot în universul cucerit. Nu mă interesa nimic, doar odihna, pentru ca a doua zi să fiu apt pentru o luptă care nu exista. Dimineața urma o scurtă și modestă ceremonie de bun venit, care nu mă interesa defel. Voiam doar să mă știu înapoi, în siguranța buncărului.

În zori m-am echipat din nou, sperând ca undeva să mai fie descoperită o planetă ostilă și să plec cât mai repede într-acolo. Am ieșit la suprafață în curtea din spate, cu un lift de serviciu și nu prin sasul central de acces, care dădea spre spațioport.

Ei, drăcie, dar cine și-ar fi putut închipui așa ceva!? Părea să fie toamnă, iar un soare gălbui răsărise deja de undeva, din stânga. Producea o lumină clară, ce se strecura printre frunzele care începeau să se coloreze, ale unui pâlc de arbori necunoscuți. N-am dat atenție analizorului de spectru luminos, care mă informa despre proprietățile astrului care emana acea lumină. Iarba era încă verde, iar după ploaia de azi-noapte mirosea a pământ reavăn sau, cine știe, poate că așa mirosea iarba udă. Aerul părea proaspăt sau doar asta îmi spunea instinctul, pentru că eu habar nu am cum ar trebui să fie aerul proaspăt al acestei mici planete. Era liniște. Nu se auzea nimic în afara unui vânticel abia simțit, care se freca de frunzele copacilor. Nici comenzile comandanților, nici urletele apărătorilor, nici huruitul motoarelor care accelerau sau frânau nevele de luptă. Nici măcar vânzoleala noastră, specifică pregătirilor de asalt, nu se auzea. În locul ei distingeam un freamăt timid, parcă reținut, ascuns. Ca și cum întreg contingentul s-ar fi pregătit de luptă, rușinat de ceva. Mi-am privit camarazii și am văzut că toa, cei care nu s-au retras niciodată, cei niciodată bătuți, dar care au înfrânt civilizații, au cucerit planete și au supus galaxii… rămăseseră cu privirile legate de cele câteva raze de soare.

Ceva mi-a zguduit pieptul și am simțit un tremur necunoscut în mâini, în umeri, în bărbie. O moliciune și o slăbiciune perfidă au pus stăpânire pe mine, odată cu o stare de bine ce mi se părea înșelătoare. M-am speriat de un atac mișelesc. Primul gând a fost acela că o civilizație extraterstră și extratemporală a atacat însuși Pământul și, în lipsa noastră, l-a și cucerit, iar acum noi, venind acasă, căzusem în capcana lor. Totuși, undeva tot în piept, am simțit că își face loc ceva, ca un sentiment neințeles și nedefinit. Era ceva ce creștea în mine ca o putere atotcuprizătoare, mult mai mare decât cea pe care o căpătasem cucerind universul. Mi se părea că eu, singur, aș putea prinde tot acel univers în palma mea și că l-aș putea sfărâma, pur și simplu. Mi-am dat seama că asta era o imensă prostie, dar imediat, am înțeles și altceva: că aș fi pornit fără nicio reținere, să înfăptuiesc acest demers irațional și imposibil în toate aspectele sale, doar pentru a vedea încă o dată lumina aceea frumoasă a răsăritului de pe Terra. Sau să îmi găsesc sfârșitul în această încercare, de dragul acestui soare galbui. Mi se împăienjeneau ochii și am simțit în gură un gust răcoros, poate al unui frunct copt aici, într-un arbore necunoscut mie, un fruct ce îmi putea deschide calea spre o nouă cunoștere.

Cine ar fi crezut că eu, veteranul toa care a purtat toate lupetele care se puteau duce, care a înfruntat toate suferințele și care a stins quasarul din Pota-Nui, pot să plâng la vederea unei raze de soare, strecurată într-o toamnă printe frunzele merilor din curtea bazei militare de acasă, de pe Terra?