Am scos oglinda din foc și am purtat-o cu mine.

Ani, case, trepte, firide, dureri, întoarceri.

În fiecare casă, oglinda arde. Este o mână întinsă

În reflexia ei.

Te-am rugat, ajută-mă să scriu o odă iraționalului

Ajută-mă să mă pierd într-o lume care nu există.

Câtă vreme am crezut că mâna din oglindă era a ta...

Degetele răsfirate spre atingere

Niciodată cuprinzând ceva

Doar gestul de a vrea lângă cel vag de a fi.

Dar ce pot fi în imposibilitatea asta atotcuprinzătoare?

E vina zecilor de case, sutelor de trepte,

A firidelor în care nu m-am putut ascunde,

A durerilor care nu au încetat,

A întoarcerilor care nu au dus nicăieri.

Nu ți-am scris nici o scrisoare.

Prima dată când oglinda a ars, nu erai acolo.

Ai apărut mult mai târziu, cel mai familiar străin.

La fel și mâna.

Dacă este prea grea, las-o în urmă

Mi-ai spus trecând pe lângă oglindă.

Nu știai povestea ei, nu îți spusesem cum a ars

Ce a ars odată cu ea, că trebuie să o port cu mine

Până mă vindec, vreodată.

În tăcerea, mi-ai luat mâna

Ai ridicat-o și ai făcut o poză în reflexie.

Am fugit mai departe, am trecut prin alte case, am urcat scările

M-am ascuns în firide, mi-am durut mie însumi,

Și, când m-am întors către oglindă,

Era o mână întinsă în reflexia ei.

Era mâna mea, ținută de a ta,

Încercând să atingă

Altceva

Decât focul.

Hrăniți-vă din corpul meu.

Port acest guler care mă incomodează.

Aproape că nu văd farfuria de el.

Dacă eu nu pot mânca, hrăniți-vă din mine.

Ieri ne-am îngropat mama. Surorile mele și cu mine.

Nu am avut bani, am cărat cosciugul pe umerii noștri. Era liniște.

Trei rochii negre, simple, bătute de vântul rece.

Dar astăzi sunt la masă cu voi, gulerul luxos mă strânge

Toată lumea râde, buze roșii, mâini care caută carnea albă a picioarelor pe sub masă.

Hrăniți-vă din mine, dacă vă este foame.

De fapt, nu era decât o singură rochie neagră disponibilă ieri, iar eu eram singură.

Casa noastră nu mai este a noastră.

Și totuși, aici este acasă,

Singurul acasă

La care mă întorc

În fiecare vis.

Este mereu întuneric și nu este nimeni.

Intru, străin dar și de-al casei,

Mă așez iar la fereastra oarbă

Și privesc liniștea de afară.

Miroase a fantomatică iasomie.

Aripile mele sunt ascunse pe aici

Pe undeva.

Moartea poate fi

Un drum către plajă.

Doar drumul.

Iar eu merg, hai că mai e un pic.

Calea se lungește –

Elastic infernal,

Ca-n somn

Mă mișc

Crezând că înaintez,

Șarpe gonit de soare,

Fără să pot atinge

Marea

Să tragi noaptea după tine,

ca un capăt de draperie care ți s-a agățat,

din greșeală,

de braț,

în timp ce te ridicai să faci un ceai.

Până va fierbe apa, eu voi fi adormită,

plecată,

visând lucid

cum amestec frunze uscate de ceai în cană,

picioarele desculțe

auzind cum trosnesc crengi sub picioare,

simțind mirosul de mâl de Dunăre,

sau de oricare alt fluviu, pe al cărui mal stau,

dorindu-mi amarnic

să fi putut ajunge

pe celălalt.

M-am pierdut.

Sau poate nu.

Un univers te poate refuza iar altul te poate primi.

Probabil că sunt exact unde trebuie să fiu.

În căutarea monstruoasei frumuseți...sau devenind una.

Speranța este o otravă, spusese bătrânul orb, în timp ce râdea în hohote,

în plin deșert.

L-am urmat, necrezându-l nebun...

Ne-am dus să așteptăm ploaia

Ca pe singurul musafir binevenit.