Nici nu știi cât am plâns!

Făcând curățenie printre hârtii mai vechi sau mai noi, am dat peste o compunere făcută de mine, probabil, prin anii de liceu. Despre Pușa. Era una dintre cei cu care mă jucam în spatele blocului X 21, din apropierea fostului birt Dinamo și a cartierului Checheci (sau Kecheci?).

Nu știu nici azi care este numele ei adevărat. Nici nu m-am gândit vreodată că ar putea avea un alt nume decât Pușa, așa cum îi spuneam noi, gașca de la X-uri. Unii îi ziceau Pușa Păpușa, iar alții, ca să o enerveze, Pușiket. Pușa era un Personaj. Poate, datorită faptului că era orfană sau limbajului său colorat de copil nedorit de nimeni. Îi murise mama de cancer la sân când ea era foarte mică, o boală despre care vorbeam doar în șoaptă. A rămas cu tatăl ei, un om înalt, uscat, cu obrajii vineții din cauza băuturii. Într-o zi, l-am văzut îndreptându-se spre blocul lui, X 22, scara B. A reușit să urce două din cele trei trepte până la ușa blocului, iar când a ajuns pe a treia, s-a dezechilibrat și a căzut pe spate, izbindu-și ceafa de ciment. Noi, copiii care stăteam pe băncile din fața blocului, am rămas înmărmuriți. Un firicel de sânge începea să se întindă pe asfalt. A murit, credeam noi. Nu, nu a murit. S-a ridicat după câteva minute și a urcat scările, spre dezamăgirea noastră, care eram avizi de ceva senzațional în perimetrul blocurilor noastre. Despre mama ei Pușa vorbea foarte rar. Își amintea doar (sau poate așa i se spusese) că era o femeie frumoasă. Eu mi-o imaginam blondă, cu părul lung, cu lentoarea în mișcări a unei femei distinse. Pușa avea mulți frați, dar plecaseră toți care încotro. Ne povestea că avea doi frați gemeni și o soră mai mare, de șaisprezece ani, de care era foarte mândră, pentru că învăța la liceu. Unul dintre frați, pe care nu îl vedeam niciodată, era, după spusele Pușei, vatman. Fără să îl cunosc, îl invidiam. Îmi doream să fiu și eu vatman. De aceea, unul dintre jocurile mele preferate era să leg cu o ață două tipsii în care mama făcea chec și să îngrămădesc în cele două vagoane un cățel, un urs, o veveriță, jucării de la Arădeanca, dintr-un soi de cauciuc și care aveau o fluierice în partea dorsală. Eu eram vatmanul și trăgeam pe linoleumul din bucătărie și din hol tramvaiul, lăsând fiecare călător acolo unde avea treabă.

Să revenim la Pușa. Era crescută mai mult de tanti Vaczi de la X 22, o unguroaică guralivă și bârfitoare, care arunca după noi cu apă fiartă când jocurile noastre din fața blocului se prelungeau după ora 22, când, așa cum scria pe ușa de la bloc, începea "programul de liniște". Pușa era cea mai curajoasă dintre noi. O duceam cu noi în Bujac la furat de corcodușe, de caise și de bische. O văd și acum cu un picior pe gard și unul în pom, băgând la repezeală captura în tricoul ridicat. Se urca până și în corcodușul din fața blocului, pentru că ei nu îi era frică de tanti Viorica, administratoarea, care avea un picior mai scurt și unul mai lung, fusese funcționară și spunea mereu cu mândrie că ea nu a fost măritată decât o lună. Pușa nu avea nimic de pierdut. Oricum, imaginea ei era compromisă. Fugărită de peste tot, Pușa era călită. Când era prinsă la furat, își încasa cu indiferență calificativele de "hoață‟, "nesimțită‟, "ordinară‟, "nenorocito care ești, că ar trebui să fii la casa copilului să te bată ăia de să-ți cânte apa-n cap‟. Surprinsă asupra faptului, Pușa cobora de prin pomi, fără să se grăbească și surdă la tot ce i se spunea. Când lua o distanță care o punea la adăpost, se întorcea spre babă și îi striga cu ură: "Dracu-n-tine-ți-trebe-om?!‟. Abia atunci era satisfăcută și pleca liniștită. Întotdeauna cu capul sus. Nu, nu știa ce-i rușinea. Nu o învățase nimeni.

Modelul ei era Claudia, pe care o numea Prințesa, pentru că maică-sa îi cumpăra haine din Ungaria. A întrebat-o într-o zi pe Claudia dacă era "de detașament‟. Nu era de detașament, dar învăța bine, i-a spus Claudia. La o femeie din X 22 venea un negru. Îl chema Gerardo. Pușa voia să știe dacă era negru chiar peste tot. Izbucnea în râs când se gândea la asta. Râdea mult Pușa. În ciuda a tot ce i se întâmpla. I se rupea de toți, credeam noi. Într-o zi a coborât în fața blocului și a așezat triumfătoare pe bancă două felii de pită de Pecica unse cu margarină și cu gem. I le făcuse tanti Vaczi, am înțeles. Când i-am cerut o mușcă, mi-a dat, apoi mi-a spus: "Nici nu știi cât am plâns să mi le facă‟.

Jur pe roșu!

Spatele blocului, băncile din față, strada care despărțea Vlaicu de Bujac, șanțul din față de la baba Cornelia erau locuri în care se aduna TOATĂ gașca de la X-uri. Erau două locuri în care mă duceam DOAR singur, cel mult împreună cu prietenii mei cei mai buni. Astea erau Fulgeru’ și fundu’ Bujacului.

Fulgeru’ era un stadion la intrarea în Bujac, bătătorit de băieți care fugăreau mingea mai degrabă la liber decât după regulile fotbalului profesionist. Rareori, și numai duminica, puteai să vezi un meci adevărat, disputat între echipe de cartier, dar pregătite de antrenori, cu reprize de patrușcinci de minute, arbitri cu crampoane, jambiere și tricouri negre, care, nu înțelegeam prea bine de ce, alergau după jucători, când într-o parte, când în alta a terenului. La ei veneau să se uite tăticii de la X-uri, cu tricourile trase deasupra buricului. Stăteau în picioare pe margine, pentru că pe Fulgeru’ nu erau tribune și scuipau coji de semințe și câte o înjurătură din toți rărunchii când, deduceam eu, mingea era condusă prost. Eu mergeam pe Fulgeru’ în acele duminici, că știam că vin țigăncile cu semințe albe și negre, pe care ți le vindeau în cornete făcute din ziare, cu cocoșei din zahăr ars pe băț și cu gumă de mestecat de la unguri. Dădeau cu zece lei patru gume rotunde și colorate diferit. Mi le îndesam pe toate patru în gură ca să pot face baloane mari.

Celălalt loc, în care aveam să merg PE CONT PROPRIU, mai târziu, printr-a patra, era fundu’ Bujacului. Până atunci, încercam doar să-mi închipui, așa cum puteam, acest loc despre care știam sigur că există, dar unde nu fusesem niciodată. Într-o zi, Teofil mi-a spus că a fost cu maică-sa în fundu’ Bujacului. Nu l-am întrebat ce este acolo, ci am tăcut, probabil pentru că îmi era teamă să aflu ceva ce, în sufletul meu, era vag și departe. Foarte departe. În schimb, de atunci, mai ales de atunci, Teofil mi-a devenit prieten adevărat. De aceea, când a venit vremea, lui i-am dat bicicleta portocalie cu roți ajutătoare, când tati, fiindcă frate-mio luase premiul I, ne-a cumpărat un Pegas roșu, cu ghidon în formă de U și cu șezut lunguieț, altfel decât la bicicletele pe care le văzusem până atunci.

Pentru că mă plictiseam sau, în alt scop, habar n-am, m-am dus pe Fulgeru’ cu Teofil și cu Vali, care stătea la scara B, era roșcat și pistruit ca nenea Matei, taică-său, și umbla toată ziua după el cu Rembo și cu Lola, câini pe care îi adunase nu știu de pe unde. Nu era nimeni pe Fulgeru’, așa că ne-am întins cu spatele pe iarbă și așa, out of the blue, Vali a întrebat: "Bă, vreți să ne futem?‟ Eu eram ușor de corupt și de prostit, Teofil era și mai prost. "Da! Hai!‟ Am intrat toți trei în buda turcească din tablă verde de la capătul stadionului și ne-am proțăpit în jurul căscătoarei, Vali, Teofil și eu. "No, bun, și acuma ce facem?‟ întreb eu. "Tre să ne dăm jos chiloții‟, zice Vali, foarte serios și sigur pe el. Și, ca să ne arate că știe ce spune, își dă jos chiloții primul. Mă uitam curios și cumva surprins la puțulica lui foarte albă, care atârna sub un pufuleț roșcat. Am făcut același lucru și eu, apoi Teofil. Niciunul dintre noi nu a simțit nevoia să-l atingă pe celălalt. "Și acuma ce facem?‟ îl întreb iar pe Vali, care, mă convinsesem deja, știa ce trebuie făcut. "Acuma gata, ne-am futut‟, îmi răspunde și dă drumul, fără să ne prevină, la un pișu cu boltă. Fără să mai punem alte întrebări, ne-am tras chiloții la loc și Vali a zis că trebuie să jurăm că nu zicem la nimeni de la bloc ce am făcut. Eu am jurat, că o făceam des și, oricum, dacă aveam chef, "țineam biț‟, adică împreunam la spate degetul arătător și cel mijlociu și tot ce juram era anulat. Teofil, care mergea la Adunare în fiecare joi și duminică cu frații, sora cea mare, tanti Eva și nenea Nelu, a zis un "jur‟ cam anemic. Asta l-a enervat pe Vali, care l-a prins de tricou: "Bă, jură pe roșu!‟ "Pe roșu‟ era un jurământ maxim, existențial și profund. "Ba nu, bă! Jură pe mă-ta!‟ "Bine, bă, jur pe mama‟. "Bă, vezi că ai jurat pe mă-ta, da?‟ După vreo juma de oră, eram pe bănci în fața blocului cu restul găștii. Teofil se dusese acasă. Nu am băgat de seamă când și de unde a apărut, dar ne-am pomenit cu el strigând: "Băăăăăăăă, Vali și Bobi s-or futut pă Fulgeruuuuuu!!!!!!!!!!!!!‟ Probabil că a ținut biț.

Nu stă decât 2 minute!

În urmă cu 30-40 de ani, ca să ajungem la bunici, coboram din acceleratul de Iași, personaj fabulos pentru noi, cu locomotiva uruind ca un tractor când începea să urce spre Cluj, și, târându-ne bagajele de-a lungul unui gard interminabil, paralel cu calea ferată, ajungeam la autogara din Huedin. Acolo, era un du-te-vino continuu, muieri gălăgioase și iscoditoare cu plase de rafie, șoferi de autobuz, burtoși, unsuroși, cu cămășile scoase neglijent din pantaloni, țărani orășenizați ca părinții mei, veniți acasă în concediu (deși stăteau în Arad, la X 21, de mai bine de treizeci de ani, ai mei ziceau atunci când mergeau la Răchițele, că se duc acasă). Cel puțin zece autobuze pântecoase își așteptau răbdătoare călătorii, torcându-și leneș motoarele. Noi îl luam pe cel de Răchițele. (Nu de mult, am ajuns în zona fostei autogări devenite acum trist depozit de mobilă second-hand. Nu mai circulă niciun autobuz. Nu mai sunt rentabile, mi s-a explicat.).

Timp de două sau trei săptămâni, vara, părinții mei își luau concediu. De pe la începutul lui iunie, le spuneam celor de la X-uri că plec la munte. La Răchițele. La mare am fost doar de două ori, prima dată în ’87, la Mamaia. În acest scop, tati a cumpărat o valiză albastră, nu prea mare, dar țeapănă, în care toată familia a pus haine de vară, puține, că " nu are rost să cărăm atâtea după noi, pentru că, oricum, seara vă spăl tricourile și până dimineața îs uscate‟, ne zicea mami. Am ajuns foarte devreme la gară, mult înainte de plecarea trenului, că "noi putem sta după tren, da’ trenu’ nu stă după noi‟, spunea tati încruntat că mami întârzie cu grija ei obsesivă să rămână totul bine, geamurile închise, aragazul stins, robineții opriți, franjurii de la covoare aliniați, pentru că "Dă-mi pace, omule, că, Doamne feri, nu se știe niciodată.‟ Am ajuns primii în compartimentul unde aveam locurile, tati a pus valiza albastră și țeapănă sus, "Ai grijă, Petre, împinge-o până-n spate să nu cadă în cap la copii‟. Mami s-a uitat urât când ușa compartimentului s-a deschis și a intrat o doamnă cu bărbatul ei, care s-a certat cu mami, pentru că eu și frate-mio, Adi, ne-am înșurubat în locurile de la fereastră și alea erau locurile lor. Așa scria pe bilet. După nici o oră, doamna aceea, care avea părul făcut permanent, ne-a dat gogoși, ne-a spus unde lucrează, că nu are copii, că soțul ei are cu inima și că, "Bine, ar fi, Jeni dragă, dacă m-ai duce cu el la doamna doctor‟, pentru că mami lucra la Județean, pe cardio. A mai spus că stă în Alfa și, dându-și cu palma peste gură, de parcă și-ar fi amintit ceva, "Știți cum îî zicem noi la Alfa? MeMeȚeȚe...Mizerie, milițieni, țigani și țânțari‟.

Nu am prea multe amintiri de la mare, pentru că mie îmi plăcea la munte, la Răchițele, la bunică-mea, adică la maica. La bunicul patern nu îmi plăcea, pentru că ne tot punea pe mine și pe frate-mio să rezolvăm probleme de matematică din ceva revistă (Albina?) și ne dădea dictări de alea grele cu "Duce-m-aș și m-aș tot duce‟. Și ne ducea la fogădău, la cooperativă, ne cumpăra compot de prune la borcan de 800 și ne punea pe noi să zicem cât trebuie să primească rest. Nu știam fără să scriu cifrele pe hârtie și mă enerva când spunea în gura mare că, la școala din Răchițele, copiii sunt mai deștepți decât noi. Mă plictisea când începea să povestească cum a fost șapte ani în pușcărie la Aiud (a fost deținut politic), cum primea acolo, timp de o lună, mămăligă foarte sărată și apoi, timp de încă o lună, mămăligă fără niciun strop de sare, cum juca el acolo șah cu piese făcute din pâine și cum îi cerea foc la gardian, că mai primea câte o țigară de la nu știu cine și cum îi spunea gardianul: "Există posibilități posibile și posibilități imposibile. Asta este o posibilitate imposibilă‟. Și ne mai ducea "la punte‟, unde făcea ceva măsurători la Valea Răchițelei, că, după pușcărie, a fost pus meteorolog. Pe drum, ne recita "Clopotarul din stele‟, care avea multe strofe și o învățase în pușcărie. Dimineața, la cinci, transmitea de acasă, prin ceva stație, către Huedin sau Cluj, habar n-am, cât era nivelul apei în Răchițele, dacă a plouat sau nu: "Aici, Răchițele, recepție, aici Răchițele.‟ Ce aveam eu cu toate astea? Eu voiam să merg în Suliță, la bunicii materni, la bunicu’ și la maica. Bunicul din suliță nu vorbea niciodată cu noi. Când ajungeam, ne dădea mâna, își întindea obrajii țepoși să ne pupe și ne întreba doar "Acuma pe a câtea ești?‟. Și nici nu aștepta răspunsul, că n-avea el treabă cu școala noastră. El făcuse doar două clase la Răchițele și știa să scrie scrisori, pe care le începea cu "Dragi mei noi suntem bine sănătoși sănătate care vo dorim și vouă‟. Mă bucuram când găseam în poștă scrisori de la bunicu’ din Suliță și voiam să le citesc eu mamei. Pe ale bunicului din vale nu îmi plăcea să le citesc, că se tot plângea de ulcerul lui varicos. Acolo, la maica, îmi fugea gândul când acceleratul de Iași începea să urce și făcea "Te duc, te duc, te duc, te duc, te duc, te duc‟. La maica voiam să ajung când tati, după ce trenul ieșea din Ciucea și urma Huedinul, ne încolona pe culoar, lângă ușă, că "în Huedin trenul nu stă decât 2 minute‟.