Aproape ca își lipește nasul de oglinda în timp ce se rujează. Le acordă multă atenție buzelor. Folosește aceeași nuanță sângerie de ruj pe care o adoră încă din liceu, pe când nu avea libertatea să o poarte. Aplică cu grijă, cu grijăăăă. Ca ultim retuș, își trece degetul mic peste contur buzelor și întinde culoarea cu stângăcie. Lasă bărbia în jos și se uită în străfundul propriilor ochi. Inițial simte că se uita la o străină cu ochii tulbure. Așa că se apropie și mai mult de reflecția ei, până își vede îndeaproape porii, până vede orice firicel de păr de pe față. Își aduce aminte cine e. Acum e momentul să plece. Bagă mâinile în parul lung și dezordonat ca să-l mai ciufulească puțin. Pune geanta pe umăr, se încalță cu aceeași pereche de teniși pe care o poartă în fiecare zi și iese pe ușa apartamentului.

Azi e ziua ei și are de gând să meargă singură la film. Întrebată de ce singură, a spus că e o zi ca oricare alta, așa că de ce nu. E ironic. Știe. Să zică că e o zi obișnuită, și, totuși, să transforme ziua asta în ceva cu caracter aproape ritualic. Poate că a ales ca măcar azi să trăiască doar pentru ea. Poate că ziua ei a devenit în ultimii ani o zi când se gândește obsesiv că nu mai e ea in întreaga însemnătate a ființei sale. Tulburător să simți ca ceva vital existenței tale pur și simplu nu mai există și să trebuiască să trăiești cu asta.

Așa că azi vrea să se facă nevăzută, măruntă. Să mișune în mulțimi de oameni care n-o cunosc. Agitația orașului, care o inducea într-o stare groaznică de panică, acum, ironic, îi aduce consolare. Nu știu nimic despre tine. Trec pe lângă tine și nici măcar nu mă uit în ochii tăi, ci îmi țin privirea pironită în podea. Nu știu nimic despre tine. Facem contact vizual din întâmplare, așa că-mi redirecționez privirea și-mi continui drumul.

Așa că azi poate să respire. Inspectează sala de cinema. Mai e o singură persoană; o femeie în vârstă care la prima vedere îi pare boemă, ceea ce o face să zâmbească. Se așază agale în scaun. Acum poate să uite că există timp de mai bine de două ore. Abia la finalul filmului, când se aud primele note de pian, i se tulbură din nou ochi, dar de data asta, în întunericul sălii, lasă lacrimile să curgă. Își urează la mulți ani și se gândește că mai trecut un an fără ea. Fără persoana în jurul căreia existența ei se învârtea. Ciudat cum se schimbă felul în care se percepe pe sine. Nu a mai îmbătrânit cu un an, ci a mai reușit să trăiască încă un an.