1991, sâmbătă dimineața, în satul meu natal. Ne-am luat liber de la slujbele din oraș să-l ajutăm pe tata. Încărcăm împreună cu el, cu fratele și cumnata, un car cu paie. Vorbim de una, de alta, de ce se mai întâmplă prin sat. “E licitație", zice tata. “Ce vindeți?", întreb, să mă aflu în treabă. "Grajdurile CAP-ului", zice el. “Dacă animalele le-ați prăpădit, ce ne mai trebuie grajduri?", vorbesc eu, de una singură. "Cu ruinele ce faceți?". Mă refer la Căminul Cultural, la fosta Primărie și la fostul CAP, de fapt, la toate acestea instalate în fostul conac al contelui Teleki. Din el a rămas, acum, doar o parte a zidurilor și trei hornuri care împung cerul și care mă sperie de câte ori trec pe lângă ele. În locul unde, cu ani în urmă, jucam de ni se rupeau pingelele, acum cresc sălcii și plopi. “Ce ruine?", mă întreabă tata, parcă n-ar ști despre ce este vorba. Îl văd că nu-i place întrebarea. În conacul acesta s-au întâmplat atâtea. Aici s-au scris majoritatea actelor importante ale satului nostru. Conacul are o istorie îndelungată. A trecut din mâna contelui Teleki în mâna unui boier din București, până când sătenii, după Primul Război Mondial au răscumpărat conacul, ca să aibă și satul nostru o Primărie și o Casă de nașteri, cum se cuvine unei comunități de oameni vrednici. A venit comunismul și a luat și cenușa din vetrele oamenilor. În acest conac au fost “lămuriți" oamenii, mai mult cu forța decât cu binișorul, să se înscrie în colectiv, acolo a rămas Primăria, Miliția, CAP-ul, Căminul Cultural și Cinematograful. Din acest conac ni s-a scurs și binele și răul. Azi, acolo, cresc sălcii și plopi. “Să nu vindeți ruinele", îi zic eu tatii, ca în transă. Memoria mea păstrează imaginea horei din sat. Eu, ținându-mă de șorțul mamei, fascinată de trupurile încinse în joc, de setea flăcăilor care izbesc în carâmbul cizmei, și, dincolo, printre bărbații însurați și femeile măritate, tata. Mai înalt cu un cap decât ceilalți bărbați, frumos, cu un păr înspicat și doi ochi verzi de te apucă amețeala, le vorbește oamenilor strânși în jurul lui. Vocea lui se aude deslușit până la noi. Toți cei care nu s-au încins în horă, au făcut cerc în jurul lui, ascută cu gurile căscate. Mă uit cu mândrie la tata, știu că acolo se pune țara la cale, oamenii vor să se lămurească ale cui vor fi pământurile și averile lor, după ce o să intre cu ele în colectiv. Ce se va alege de locul acesta după ce vor intra în colectiv, doar au pus bănuț cu bănuț să îl cumpere, să aibă și ei Primărie, Casă de nașteri, Cinematograf. Erau mândrii de izbânda lor și acum toate se duc pe apa sâmbetei. Văd, de parcă aș fi din nou în vremea copilăriei, clădirea impunătoare, albă, înconjurată de alte clădiri mai mici, fosta clădire a servitorilor, anexele, parcul din fața clădirii, cu meri de vară și cireși timpurii. Satul, cu mic, cu mare, acolo, în fiecare duminică după-amiază. Își petrec porția lor de răgaz, de bucurie, ori de îngrijorare. “Să nu vindeți ruinele", revin cu insistență, trezită din visare. Tata se înfurie. "Du-te, fată, și-ți vezi de treabă". Fratele meu râde. Îi fac semn, vreau să-l câștig de partea mea. El îmi declară tranșant: “Nu mă intereseză ruinele".

Asistăm și noi la licitație. Vedem figuri alungite, femei cu șorțul la gură. Mă ia cu frig. Câțiva "domni", în costume de blugi, așteaptă să pună banii jos. Sunt nerăbdători. Eu întreb de ruine. "Se vând", spune cineva de lângă mine. "Cine cumpără?" "Doamna de acolo, mai are pe cineva, sunt în gașcă". "Din sat nu licitează nimeni?" În jurul meu, se face o tăcere nefirească. Începe licitația. "Stați!" strig eu, nerecunoscându-mi vocea. "Vreau să licitez." "Banii!" "Câți?". "Am mașina la poartă". "Bani, bani lichizi". "Cine mă împrumută?" Liniște în jur. Tata se apropie și mă împinge la o parte. "Du-te acasă, draga tatii". Nu-l văd, nu-l aud. Cineva se apropie de mine. Nu l-am văzut în viața mea. Întreabă: "Sunteți din sat? Luați banii". Îmi întinde un teanc de bani. Tata sare la el: "Nu-i dau voie". "Ba să liciteze și ai noștri!", strigă cei din jur. Începe licitația. Spun mașinal cifre, pe care logica nu le înregistrază. Peste zâmbetul sarcastic al celei care mă amenință, chiar în timpul strigărilor: "Tot eu voi cumpăra, tu nu ai bani", văd ruinele. Mai încolo, în sufletul meu, răsare fetița care strânge de șorțul mamei, în timp ce se uită fascinată la cei care izbesc în carâmbul cizmei. Cineva mă cotește. "Fiți atentă, ați plusat prea mult". Știu, știu tot, eu nu risc numai banii pe care nu-i am, îmi risc amintirile, copilăria, îmi risc iluziile. Rivalei mele i-a dispărut zâmbetul. E furioasă. Plusez încă cinci mii. Știu că e o nebunie, tata e alb ca varul, cumnata a dispărut de lângă mine, dar eu m-am hotărât: ruinele vor fi ale mele. Nu am un ban dar sunt proprietară de ruine, proprietară de iluzii.