Cătălin Mihuleac, Strania valiză a domnului Silberstein, Humanitas, 2024

Coperta cu numele autorului și titlul atrag cititorul, așa simt eu, și m-am gândit că mă așteaptă o dublă plăcere: după titlu, ceva cu parfum retro, desigur interbelic căci altfel n-ar avea farmec, și cu nimic mai prejos, după numele autorului, o întâlnire cu proza lui Cătălin Mihuleac despre care tot citisem, dar nu îl citisem.

Așa am intrat într-o narațiune care promitea multă poveste și detalii cu parfum de acela original, de Franța de acum un veac, până ce m-au atras paginile de final, ca niște anexe. Sunt fotocopii ale unor acte de identitate care atestă că domnul Silberstein nu numai că a trăit în mare glorie în prima jumătate a secolului trecut în Parisul tuturor viselor de eleganță, dar a fost și un arbitru al acestora, un îmblânzitor de piele, blană și mătase, un vizionar adorat de toate femei, indiferent de starea socială.

Cătălin Mihuleac scrie o împletire de povești, pentru că Strania valiză a domnului Silberstein este o poveste în poveste, un du-te vino narativ din care nu mai ai puterea să ieși.

Naratorul care mărturisește că scria adesea în maniera unui ghost-writer, adică lucrări la comandă, urmând indicațiile clientului, acceptă cu bucurie să călătorească la Paris pentru a-l cunoaște pe un urmaș al domnului Silberstein. Acesta îi promite documente originale și alte artefacte care au aparținut familiei. Exact, documentele aflate în anexă. Întâlnirea de un tragi-comic absolut se sfârșește mai brusc decât a început, întrucât hoții de buzunare afiliați Turnului Eiffel și-au făcut datoria și astfel dispare o valiză veche, plină de acte originale, mostre și medalii care ar fi trebuit să ofere materialul scriitoricesc. Cum s-ar zice, dispăruse mobilul, dar Jérôme, nepotul septuagenar al lui Guillaume Silberstein dorea cu înfocare să vadă scrisă de o mână de profesionist istoria celebrului său predecesor. Așa încât, îi relatează tot ce știa despre bunicul său, sperând că astfel să rezulte o mare operă literară.

La urmatoarea întâlnire, tot pe malul Senei, naratorul constată că a fost la rândul lui tâlhărit de laptopul pe care își construise cu abnegație fișele viitoarelor personaje, dar soarta nu-l aruncă încă peste bord.

Printr-o magică volută literară plină de ritm, picanterii și alte detalii care țin de istoria modei haute-couture aflăm cum Guillaume Silberstein s-a născut la Iași pe la 1878 și a fugit la Paris în 1905 ca să scape de sărăcie, de boala canceroasă și de sfatul tatălui său "ieși din ghetou, dar nu ieși din valiză". Începutul modest nu-l împiedică pe Guillaume să atingă culmea celebrității pariziene inventând geanta-ceas, prin montarea unui ceas în locul unde se afla sistemul de închidere-deschidere. În mod halucinant, sfatul privitor la valiză este transformat din metaforă în stil de viață de două personaje ale romanului, așa cum vom afla de-a lungul narațiunii.

Suspansul din viața lui Guillaume Silberstein include și episoade legate de antisemitismul profund al francezilor expus, din păcate, doar pe 2-3 pagini, atât cât să aflăm că faimosul marochiner evreu născut pe malul Bahluiului, este arestat fără menajamente în cursul Raziei notabilităților din 12 decembrie 1941. O pată pe istoria Parisului ocupat de naziști, când 743 de evrei de diferite origini, aparținând celor mai vizibile domenii, sunt trimiși într-un lagăr pentru vina nedovedită de a fi sprijinit financiar asasinarea a doi ofițeri germani din armata de ocupație. După ce scăpase ușor terfelit de criza economică din 1930, celebrul Guillaume Silberstein scapă și din lagărul intermediar după trei luni, prin intervenții sus-puse, cu 13 zile înainte de plecarea primului convoi către Auschwitz. Dar lecția mult prea amară a lagărului, combinată cu trădarea și ipocrizia semenilor, îl deprimă pe Guillaume și îl trece în sectorul celor care se ascund în anonimat, sub haine modeste și slujbe de mâna a treia. Valiza cu care venise la Paris îi este permanent aproape lui Guillaume.

Te cam scutură o astfel de narațiune, mai ales când afli și despre expoziția deschisă la Paris și găzduită de Palatul Berlitz – "Evreul și Franța" între 1941-1942 care își propunea să prezinte prototipul josnic al imigrantului estic. "La Iași nimeni nu se pricepe să urască atât de stilat", gândește Guillaume Silberstein, înainte de a fi arestat el însuși, dar nu uită să își ia valiza natală. La scurt timp, începe să pătrundă semnificația cuvintelor tatălui "ieși din ghetou, dar nu ieși din valiză". Înțelepciunea absconsă a sfatului i se relevă treptat și îl ajută pe Guillaume Silberstein să trăiască ușurat sufletește, în anonimat, până în 1970. Memoria colectivă, ingrată prin excelență, îl reține drept "Anonymus fashion designer", scris cu "A" mare, deși documentele ne atestă că el este creatorul conceptului celebrei Case de marochinărie fină Silberstein "Pentru oraș, teatru și cinema" care impunea asortarea poșetei cu momentul din zi.

Din roman mai aflăm și de un alt român evreu ajuns celebru într-un domeniu care atunci își desfăcea aripile, cel al cinematografiei, pe numele parizian Bernard Natan, la origine ieșeanul Nahum Tanenzapf. Prietenia profundă a celor doi este prezentată cu un umor candid, mai ales când poartă discuții aprinse și își fac sugestii de afaceri care se dovedesc a fi providențiale. Dar viața bate orice închipuire și adulatul Bernard Natan, "giuvaierul filmului european", întreprinzător, om de afaceri inventiv, plin de șarm și de avere, producător de succes, importatorul exclusiv al filmelor de desene animate americane cu rățoiul Donald, Mickey Mouse și compania, ajunge într-un convoi către Auschwitz, ignorat și denigrat de către toți ziariștii, actorii, regizorii sau scriitorii ecranizați. Uitaseră cu toții că românul evreu, franțuzit din spirit de patriotism în Natan Bernard fusese cel care avusese exclusivitatea filmării Jocurilor Olimpice de la Paris, în 1924.

"Apatridul Natan trebuia eliberat din închisoarea de la Fresnes pe 23 septembrie 1942 cand îi expira pedeapsa primită pentru învârtelile financiare…cu 48 de ore înainte de împlinirea sorocului, a fost scos din celulă și predat autorităților germane care l-au plasat ca pe un odor detestabil în lagărul intermediar de la Drancy…la 25 septembrie ora 8:55 s-a și format Convoiul 37, ce-a pornit-o legănându-și crupele spre Konzentrationslager Auschwitz. Între cei 1004 nefericiți tasați în vagoane, 729 erau români culeși cu o zi mai devreme, în cursul unei razii ce le fusese dedicată la Paris și-n suburbii…1574 de evrei români arestați, între care 39 erau copii…restul au intrat în Convoiul 38 din 28 septembrie 1942. Un exemplu de organizare perfectă, made in Germany."

Spuneam că romanul te captează în lunga acoladă istorico-literară care include poveștile de viață ale celor doi români evrei plecați de pe malul râului Bahlui, ajunși celebri la Paris. Și astfel se creează o oportunitate de evocare a unei epoci frământate, așa cum e văzută din miezul ei, de pe ambele maluri ale Senei, jalonată de două războaie mondiale, dar și de nenumărate acumulări și transformări de ordin estetic, economic și social.

Un ochi râde, un ochi plânge atunci când rămânem în ficțiunea (sau realitatea Parisului?!) și revenim în zilele noastre, pentru că romanul "Strania valiză a domnului Silberstein" este construit din mai multe planuri ficționale, dar care au la bază date, fapte și realități indubitabile și care glisează imperceptibil.

Odată cu aflarea sfintelor moaște conținute de misterioasa valiză a domnului Silberstein, naratorul ne aruncă brusc, în realitatea aspră și contondentă a zilelor noastre. Trecem într-un alt roman, fără nicio atmosferă de glamour. Se cam termină cu ficțiunea, fie ea și cu bogată sorginte documentară. Pentru asta se schimbă registrul lingvistic, dar nu se schimbă locația, Parisul.

Tonul comico-bășcălios, buruienos pe alocuri ne aduce la cunoștință cum românii au devenit după 1990 profesioniști incontestabili ai rețelelor de infracționalitate infantilă din vestul Europei. Înșiruirea specializărilor este demnă de stilul thriller noir pentru că include trafic de copii, prostituție, mai ales infantilă, cerșetorie, furturi în plină stradă, tâlhării și toate într-o formă continuată. Succesul macabru al acestor rețele denumite Clanuri este asigurat de un sistem piramidal bine consolidat birocratic, dar și bine antrenat de foști sportivi reorientați profesional care odinioară au câștigat medalii în luptele greco-romane, chiar la nivel olimpic. Acum, reconversia se face fără reguli și limite. Infiorător este faptul că minorii nu sunt răpiți în sensul clasic, ci sunt cumpărați asemenea unor mărfuri de la familiile lor care sunt răsplătite cu o pensie substanțială.

La momentul oportun, înțelegem de ce, cum, dar mai ales când, valiza domnului Silberstein, pecum și laptopul naratorului au dispărut la Paris și au apărut în alt loc, la Iași. Totuși, acceptăm scamatoria ficțională pentru că așa putem să facem cunoștință cu poveștile celor două genii născute în dulcele târg al Ieșilor, Guillaume Silberstein și Natan Bernad, dar și a unui personaj greu de încadrat, Zinel, un copil-adolescent-tânar care posedă o inteligență ieșită din comun. El este liantul real al tuturor întâmplărilor.

Partea a doua a romanului ne aduce în memorie fapte extrase din realitățile ultimelor trei decenii, așa cum la timpul potrivit mass-media a încercat timid să ni le prezinte. Mizeria fizică și morală, violența fără limite, folosirea copiilor după ce au fost antrenați fără scrupule în perversiuni, hoții și vagabondaj – toate te copleșesc și îți pot înnoda lacrimi în gât. La paginile acelea am sistat lectura, era prea mult, nici nu am pus semn paginii. De unde totuși un sentiment de deja-vu? După câteva ore, imaginea mi-a explodat pe retină, era aceeași reacție fizică de apărare-respingere pe care am resimțit-o când am citit povestea lui Jude, din "O viață maruntă" de Hanya Yanagihara. Să ai o puternică imaginație vizuală nu pare a fi o binecuvântare de fiecare dată. Povestea lui Zinel se înrudește cu cea a lui Jude la capitolul violență fizică extremă.

Acestea au fost paginile la care entuziasmul meu de cititor curios și-a julit serios sentimentele. Dar, le-am dus la capăt, asemenea unei expuneri la un stimul dureros, era nevoie pentru că altfel riscam să rămân cu amintirea unei lecturi prea parfumate.

Nu știu cum aș putea descrie sau ce cuvinte aș folosi pentru a recomada unui prieten cititor partea a doua, cea care vrea să ne dovedească că o recuperare este posibilă chiar și după cele mai puternice lovituri ale vieții. Cel mai bine este ca fiecare să le citească ascuns în propriul suflet.

Ironia din finalul romanului "Strania valiză a domnului Silberstein" este epocală, dar îți poate provoca somatizarea unor emoții nerostite. Este o reacție care se poate produce atunci când o persoană încearcă să-și nege anumite emoții dureroase, dar nu există cale decât prin convertirea lor în simptome.

Și totuși…"Strania valiză a domnului Silberstein" este un roman care mi-a adus atât de multe informații despre cum se trăia și se gândea acum un veac, despre iluziile și revelațiile acelei epoci care a produs la modul concret self-made men, oameni ridicați la rang de celebrități prin capacitatea lor uriașă de a fi vizionari și de a-și pune în practică talentul.

Mi-aș fi dorit să fac și o listă a tuturor metaforelor folosite de Cătălin Mihuleac pentru a caracteriza accesoriul poșetă sau geantă așa cum le-am întâlnit în paginile acestui roman carusel. Începând de la istoria pungii de pânză purtată la cingătoare în epoca antică, aflăm că sac provine din cuvântul ebraic sak, pentru a se ajunge în secolul al XI-lea la sac à main, brodat și împodobit în Evul Mediu, dar mai ales în Renaștere, când "sac-ul a săltat progresiv tupeul purtătoarei, reflectându-i tot mai narcisic statutul social". Într-o epocă mai preocupată de subtilități olfactive, în lipsa preocupărilor pentru igienă, sac-ul conținea ierburi uscate menite să anihileze miasmele corporale și se plasa în pliurile rochiilor. În sfârșit, în perioada Belle Epoque, sac-ul a fost înzestrat cu mâner și sistem de închidere. Și povestea continuă, cu noi invenții, adaptate în funcție de limitările impuse de războaie sau crize economice.

Și cum snobismul, distincția și moda haute-couture specifice Parisului includ zeci de nume sonore, sunt aduse în discuție și invențiile atribuite lui Coco Chanel, Lancel, Yves Saint-Laurent, Gucci sau Dior.

Dar nu pot să închei fără acea pomenită listă de metafore, denumiri paralele pentru sac à main de azi, întrucât Cătălin Mihuleac chiar mi-a reținut atenția cu câteva expresii care par aidoma bețisoarelor de artificii. Și să încep: seif portabil, prelungire a femeii, dulcele ei ghiozdan, accesoriu de suflet, micul sanctuar, patrimoniu ambulant, sac-montre și chiar traistă. Mă gândesc pe care să-l aleg….