Să fi citit despre asta într-o carte și-am fi zis că nu e credibil, e forțat, prea e ficțiune. Un jaf petrecut în mai puțin de două minute, dinamită și-o dispariție misterioasă în noapte. Paguba e uriașă. Nu în bani, oricum bunurile furate sunt asigurate. Dar e vorba despre istoria noastră, despre identitatea noastră, corect? Da, chiar așa e.

Dar dacă e să fim onești, trebuie să recunoaștem că brățările dacice și Coiful de la Coțofenești n-ar fi prins altfel prima pagină a ziarelor (online, că pe hârtie nu prea există) și nici deschideri de jurnale tv. Mai mult: mă îndoiesc teribil că prin piață, în autobuz sau pe banca din fața blocului s-ar fi discutat despre tezaurul geto-dacic.

Nu merg atât de departe până la a spune că mulți, foarte mulți români abia acum află despre coif și brățări. Nu. Brățările au o istorie tumultuoasă, sunt din aur și au atras atenția în trecut. Tot prin aura de cancan, de senzațional. Au fost scoase din țară, vândute, recuperate după un dosar penal care, transformat în carte, n-ar părea realist. Unul dintre personajele cheie ale acelei anchete e Traian Berbeceanu. Un polițist cu viață de film. Declarat erou de superiorii săi, arestat și închis pentru că fraterniza cu infractorii, eliberat apoi pentru ca denunțătorii săi să fie demascați drept adevărații infractori.

Știm despre brățări câte ceva, ba chiar au fost vizitate. Repet: sunt din aur, strălucesc, au și-o istorie recentă cool. Ce înseamnă ele cu adevărat, importanța lor, plasarea lor în realitatea istorică în care au fost create, scopul lor practic, însemnătatea, toate astea sunt chestii plictisitoare. Despre coif cu atât mai puțin. E o piesă mișto… Și aflăm mai multe despre ea abia acum.

Nu spun că e bine c-au fost furate, nu zic să uităm de ele. Dar n-ai cum să pozezi în expert în istorie doar când se întâmplă vreo nenorocire din asta. Să fiu mai explicit.

Există și următorul mod de a privi situația: la noi de ce n-au fost furate și cum de s-a întâmplat asta în Olanda, în țara aia cu oameni fără Dumnezeu, fumători de porcării și libertini până-n măduva oaselor?! Păi noi avem grijă de istoria noastră.

Hai să vedem cum avem grijă. Știe cineva ce salarii au angajații din muzeele României? Știți?! Îngrijesc, restaurează, păzesc piese care valorează milioane și milioane de euro și au minimum pe economie. Recent, de Ziua Culturii, angajații din muzee și biblioteci au intrat în grevă japoneză. Uite ce spune, de exemplu, o angajată a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca: “Eu sunt șef de formație, am 3.600, colegii mei din pază au 3.000 de lei, doamnele de la supraveghere care stau toate sâmbetele și duminicile au 2.800."! De lei, nu euro. Și vreți să-mi spuneți că ne iubim cultura și istoria, adică taman chestiile alea care formează adn-ul, identitatea noastră de români?!

Nu-i suficient să ne batem în piept cu Eminescu. Oare câți români au vreo carte de Eminescu în bibliotecă? Oare câți l-au mai citit după școală? Și nu-mi dați exemple de versuri analfabete care circulă pe facebook drept ultima poezie eminesciană descoperită într-un cufăr de pe tiktok. Câți intră în muzeele de artă să-i vadă pe Grigorescu, Pallady, Aman? Statul dă fix doi lei pe cultură, drept dovadă salariile de mai sus. Românii… cam tot atât.

Zicem daci, Dacia și ne gândim la tuneluri prin munți, contacte cu extratereștri, mâncători de cartofi (parcă nu erau cartofi pe atunci) și avem impresia că ne cunoaște istoria, că nu ne lăsăm călcați în picioare.

Și totuși: românii plătiți cu 3.000 de lei să păzească operele de artă nu le-au pierdut, dar au făcut-o olandezii fumători de porcării, cu străzile lor pline de felinare roșii. De ce să le împrumutăm valorile noastre? Uite de ce izolaționismul e bun!

De asta mi-e teamă, de modul ăsta de gândire. Corect ar fi să spunem: hai să-i premiem pe bieții români de la pază. Nu le-au pierdut și-atunci ar trebui să primească o primă, salarii mărite, ceva, orice. Nu doar să-i batem pe umăr.

Și să nu uităm că și în țara noastră vin, cu împrumut, piese din afară. La Muzeul Național de Istorie din București am văzut o parte din soldații de teracotă. La Timișoara au venit operele lui Constantin Brâncuși din multe colțuri ale lumii. Da, piesele unui artist român. Dar nu vă amăgiți: noi îl prețuim cu gura, cu pumnul în piept și cam atât. Drept dovadă Târgu Jiu, orașul care ar putea să fie un muzeu în aer liber dedicat lui Brâncuși, dar care, în mare parte, e o rușine. Am spălat Coloana cu apă sub presiune, ne-am scrijelit numele pe ea, ne-am așezat cu fundul la Masa Tăcerii. Ne-am scremut să introducem ansamblul lui Brâncuși în Patrimoniul UNESCO. Piesele alea au venit în țară din locuri în care Brâncuși chiar e apreciat. Tot la Timișoara a ajuns și Caravaggio, grație unui alt împrumut extern.

Nu zic să uităm, să ignorăm dinamita și vitrinele goale din Olanda. E musai ca autoritățile de la noi să se implice, să nu coboare capul, să insiste, să ceară. La fel cum ar trebui să facă și cu tezarul de la Moscova. Sau de el ați uitat?!

Așa că zic: băi, domnilor din Olanda-Țările de Jos-sau-cum-mai-vreți-să-vă-numiți, nu vă e rușine că s-a petrecut așa ceva pe teritoriul țării voastre? Tot ce înseamnă securitate, poliție chiar și servicii secrete s-au făcut de râs. N-ar fi nevoie de o regândire a sistemelor de pază, a procedurilor etc? Băi, dragi români, e bine s-o ardem pe naționalism doar că sună bine? Adică, în loc să rostiți numele lui Eminescu de parcă faceți o incantație, nu mai bine-i cumpărați cărțile și-i citiți poeziile? În loc să vă bateți în piept cu istoria și cultura, nu mai bine intrați mai des prin muzee? În loc să ridicați degetul din mijloc spre olandezi, nu mai bine cerem salarii mărite pentru paznicii din muzeele noastre, ăia de câștigă 3.000 de lei?!

În rest, da, mie chiar mi-e rușine! Viața nu bate ficțiunea, chit că asta sună frumos. Viața e doar mai murdară și mai rușinoasă.