Doina Ruști, Ferenike, Humanitas, 2025

Ne-am obișnuit să considerăm romanul autobiografic, în contrast și prin analogie cu stendhaliana reflectare a lumii pe principiul mimesisului, o oglindă a subiectivității, a conștiinței care povestește, iar problema pe care tindem să ne-o punem este cea a fidelității față de adevărul biografic. Cât a dezvăluit autorul? Ce a lăsat în umbră și cât a intervenit literarul în materia brută a istoriei personale? Cred, însă, că literatura confesivă spune foarte mult și despre un aspect oarecum ignorat în problema autobiograficului: modul de a privi lumea, disponibilitatea de a ne deschide spre ceea ce ni se întâmplă, permeabilitatea conștiinței care își povestește parcursul biografic la țesătura lumii care o înconjoară. Cât ne deschidem și cât ne cantonăm în ,,lentileleˮ cu care ne reprezentăm ceea ce e în afara noastră? Cât din ceilalți încape în noi? Cât anume din noi proiectăm în alteritate (de la semeni la evenimente)? E adevărat că în orice confesiune substanța concretă a biografiei noastre, cu tribulațiile destinului așezate pe fundalul istoriei, se naște ca Minerva din capul lui Jupiter. Dar sunt și aici nuanțe. Există romane autobiografice în care optica celui care povestește impregnează totul, ajustează faptele la un contur care îi definește sensibilitatea, orizontul, valorile. Această siguranță lasă cititorului senzația unei identități rotunjite, egale cu sine, dar oarecum osificate, rigide. Pe de altă parte, sunt confesiuni în care asistăm la un fel de sălbatică defilare a vieții înseși, așa cum este ea, fără nicio pretenție a povestitorului de a-i da cu orice preț un relief retrospectiv, o rezolvare infailibilă. O astfel de narațiune confesivă ilustrând o conștiință care știe să se deschidă către viață și lume ca în fața unui spectacol, nu pasiv, ci implicat, dar cu o implicare în care nu se simte nimic orgolios și exhaustiv, este foarte recentul Feerenike, romanul autobiografic al Doinei Ruști (Humanitas, 2025).

O veritabilă pedagogie a contemplării se încheagă în Ferenike prin curiozitatea fetiței din Comoșteni care adoră să observe oamenii și locurile, dar care se lovește, intrigată, de iritarea pe care semenii ei, adulții, o arată când sunt priviți. Deși expresie a curiozității copilărești, privirea aceasta, oricât de scrutătoare o descrie naratoarea subliniindu-și acest reflex de a studia fizionomiile (am văzut acest reflex și la o altă exponentă ficțională a vârstei adolescentine – Carolina din precedentul roman, Zavaidoc în anul iubirii), se va dovedi extrem de empatică, delicată în demersul de înlăturare a ,,vălului Popeeiˮ, ca să îl cităm pe Jean Starobinski, excelentul teoretician al privirii. S-a remarcat în cronicile (deja numeroase!) consacrate cărții că această perspectivă candidă nu este sufocată de ambiția naratoarei – mature – de a explica lucrurile, de a le aduce ,,la ziˮ interpretându-le cu mijloacele și cu puterea de înțelegere a prezentului, când desenul este complet. Cu siguranță că putem vedea în această opțiune mai mult decât o simplă cedare ,,strategicăˮ a dreptului la cuvânt, din ,,calculeˮ narative ce ar viza efectul de autenticitate. Pentru autoare, inocența, fascinația și atenția acordată ,,nesemnificativuluiˮ, fragmentelor de real aparent derizorii, reprezintă cea mai durabilă și mai puternică formă de inteligență. Faptul că Doina Ruști preia perspectiva acelei vârste la care deschiderea către tainele lumii este maximă reprezintă o alegere în deplină concordanță cu sensibilitatea și valorile autoarei mature, printre care sinceritatea absolută, moștenită, se pare, din familie: ,,Puțini oameni spun adevărul. Am învățat asta din chiar primii cinci ani. Ca reacție, am adoptat calea sincerității, una aberantă, care mi-a adus numai rele și mi-a pus frână. [...] În familia noastră, de la Tavică puteam să aflu orice, iar Gică era lipsit total de suplețe, incapabil să mintă, incapacitate pe care mi-a dat-o și mie.ˮ. Prima condiție a deschiderii către lume și a trăirii autentice a celor mai puternice revelații este tocmai acest sentiment al libertății și al independenței, accesibil doar celor care nu au nevoie să disimuleze, să se ascundă.

Ușurătatea ființei nu devine insuportabilă în proza Doinei Ruști, spre deosebire de situația din celebrul roman al lui Kundera. Povara există și ea, din plin, și aici, ca și în romanele precedente. Dar lejeritatea, starea de plutire a micuței din Comoșteni, ,,fata contabilului omorât în bătaieˮ, nu înseamnă iresponsabilitate în fața greului din viață, nici eschivare sau escapism, ci o anumită independență pe care i-o oferă sentimentul timpuriu că viața i se întâmplă, că foarte mult din parcursul biografic al fiecăruia dintre noi ține de caragialiana și foarte adesea kafkiana ,,fatalitateˮ prevestită prin vreo epifanie joyceană pe care un suflet tarat de scorțoșenia maturității ar fi ratat-o cu siguranță. Dar epifaniile, de cele mai multe ori, sunt neliniștitoare, momente ale adevărului de care oricine tinde să fugă. Și autoarea vrea să fugă de Ferenike, acest duh feminin al destinului inflexibil care îi cere să aleagă care dintre părinții ei va muri, un spirit rău, dar definită totuși de o anumită ambivalență subtil sugerată în roman. Jumătate ursitoare, jumătate vestitoare a morții, victorie și înfrângere, această apariție este chintesența, întruchiparea spectrală a unei presimțiri care o urmărise din primii ani de viață pe viitoarea scriitoare: presimțirea declinului familiei. Iminența morții unor oameni dragi și a destrămării acestui loc nu idilic, dar reconfortant și stimulativ al casei din Comoșteni, constituie un laitmotiv al romanului și probabil că empatia și compasiunea precoce pentru această lume au ferit-o pe Doina Ruști de acel egocentrism teribilist al adolescenței.

Pe lângă ideea de competiție, ambiție și victorie, figura lui Ferenike aduce în prim-plan și problema identității, mai exact a disponibilității de a renunța la identitate, de a te desprinde altruist de propriul ego. Alegând-o ca simbol tutelar al cărții pe Ferenike din Antichitatea greacă, despre care știm că s-a deghizat în bărbat pentru a-și putea susține fiii la o întrecere sportivă, femeilor nefiindu-le permis să ia parte la asemenea competiții, Doina Ruști creează o întruchipare de efect, o metaforă a punerii generoase, deși triste, a sinelui între paranteze. Să ne amintim că într-una din fotografiile recuperate din bălțile orașului, denumit frecvent în roman, al pieilor albe, teritoriu al necunoscutului și al aventurii, într-una dintre forografiile aruncate de bizara gazdă, naratoarea nu mai apare: ,,Tavică era fără cap, i se vedea doar mâna cu ceasul (...) Eu nu mai eram nicăieri, fața mea dispăruse, luată de ploile toamnei, îmi pierdusem identitatea, istoriaˮ. În fotografie apare, însă, deși fragmentar, Tavică, unchiul ambițios și pasionat, cu un devotament donquijotesc față de propriile idealuri, cu care scriitoarea își mărturisește afinități importante, poate cele mai puternice după similitudinile cu firea artistă a lui Cornel, tatăl.

Imaginea fotografiei trunchiate este extrem de ilustrativă, simptomatică pentru ,,raportul de forțeˮ dintre sine și lume în Ferenike. Deși absentă, retrasă din scenă prin unghere obscure, în moara devenită un suprapersonaj (,,moara, care mi se părea vie, făcută din monștri și din stafiiˮ) sau în camera ,,de la Stafiiˮ, , cu simțurile încordate pentru a prinde aproape expresionist semnele unui ,,paradis în destrămareˮ, făcând apoi, prin Ferenike, ,,cronica unei morți anunțateˮ (nu a fost oare chiar Gabriel Garcia Marquez, cu al său realism magic, cel mai des asociat în aceste luni cu stilul Doinei Ruști din Ferenike?) naratoarea ,,acceseazăˮ o formă superioară de prezență: relaționarea cu ceilalți, empatia. Cumva caragialian, dar à rebours, ea ,,simte enorm și vede monstruosˮ. Obiectele (o sticlă de vișinată, un tablou, o bicicletă, ,,pantaˮ, nelipsita ,,pantăˮ de la ușa casei copilăriei, parte dintr-un ritual apotropaic familial, un fel de pavăză, de lacăt împotriva intruziunii răului din afară, în realitate insurmontabil, doar amânat), lumina (,,La Stafii nu era o lumină normală, ci încărcată de ființe eterice, de foșnete ori de cuvinte spuse cu jumătate de gurăˮ) devin părți din ,,arhitectura mea intimăˮ, metonimii ale identității și destinului supuse unui fenomen persistent de aglutinare care mi-a amintit de același procedeu folosit, tot la scară largă, de Radu Petrescu în romanele și jurnalele sale. Totuși, relatarea nu este albă, neutră, ci electrizată de-a dreptul de fiorul acestei conștiințe de copil prin care se refractă prăbușirea unei lumi și a unei epoci (,,o lume care murea, la a cărei dispariție am fost martorăˮ). Nu este vorba despre un vid identitar, de anonimizarea naratoarei, fiindcă lumea din afară pe care o pune sub reflector e, de fapt, materia spirituală care o construiește.

Participarea susținută a copilei la ceea ce se întâmplă în jurul ei (crizele, deziluziile și moartea unchiului Tavică, degradarea nemeritată a vieții tatălui care va culmina cu sfârșitul său tragic, animozitățile din familie, între Muc și Mițulica, bunica paternă a naratoarei, femeia puternică, veritabil cap de familie) are un efect de bumerang. Fără a face, ca alți adolescenți din literatura română și universală, eforturi melodramatice de a-și ,,găsi eulˮ, vorba lui Niculae Moromete, Doina Ruști își trasează liniile propriului edificiu moral, estetic, spiritual printr-o remarcabilă atenție la detalii și prin capacitatea nativă de a empatiza. Nonconformismul ,,Pâtculuiˮ, cum o alintă adesea Cornel, tatăl, după obiceiul său de a o striga de fiecare dată diferit (,,Am uitat să vă spun că-mi zicea în toate felurile, având preferință pentru numele mele de împărătese, de actrițe și, uneori, mai rar, pentru nume al căror sens îl știa numai el.ˮ), nu are nimic din teribilismul unui Holden Caulfield, de pildă. Fata curioasă din Comoșteni simte și ea repulsie față de clișeele și falsitatea lumii adulților (e vizibilă plăcerea autoarei de a deconstrui rutina unor expresii curente care îi stârnesc imaginația, precum ,,a se răsuci în mormântˮ), o lume searbădă și ipocrită pe care o urmărește ca pe un experiment de laborator, chiar fotografiind-o (fotografia devine și ea o metaforă a exersării privirii, a desprinderii de sine pentru a vedea). În Ferenike, însă, presiunea convențiilor sociale (acel tiranic imperativ al ,,încadrăriiˮ, de exemplu) vine mai degrabă ca un destin comun, una dintre fantoșele noului regim, nu ca un complot al celorlalți împotriva nonconformistului persecutat pentru originalitate și frondă, ca în cazul eroului salingerian.

A ajuns Doina Ruști să facă literatură în pofida sau datorită lumii acesteia fabuloase, dar dureroase tototată, a Comoștenilor? Probabil și una, și cealaltă interpretare sunt la fel de viabile. Ceva neliniștitor și fascinant deopotrivă, spectral, aproape metafizic, se insinuează în acest univers în care Jiul își ia tributul în fiecare vară, atrăgându-i ca un miraj pe toți cei necăjiți care nesocotesc pericolul căutând liniștea (așa cum în lumea Moromeților toate drumurile duceau către enigmatica pădure Cotigioaia, aflată pe buzele tuturor, loc rău din geografia literaturii și biografiei lui Marin Preda în care se întâmplau și cele mai mari atrocități). Pe filiera acestor adâncimi tenebroase, magistral ilustrate în paginile despre surorile ,,de la nuciˮ, cu poveștile Tichiuței (din care aproape că ajungem, în acest climat în care orice pare să devină posibil, să ne temem de-a binelea de monstrul din pivniță), Comoșteniul se apropie de Bulzeștiul lui Marin Sorescu, de acea deschidere către metafizic din La Lilieci. Doina Ruști, însă, alege să nu caricaturizeze. ,,Sucealaˮ țăranilor bulzeșteni nu apare în Ferenike. Stilul nu glisează spre parodie, nici spre autopersiflare. Imaginea satului și a familiei rămâne una destul de sobră, străbătută de o undă de melancolie care o aduce, din această perspectivă, mai aproape de Marin Preda. Solară și întunecată deopotrivă, cu o cultură a dialogului, a sociabilității și a poveștii, în atmosfera căreia autoarea are privilegiul de a crește (,,Dar întotdeauna erau și alții, oameni care munceau în curte, la bucătării, fini, rude, lume aflată în trecere, căci pe atunci veneau la noi în vacanță așa cum te-ai duce astăzi la mare.ˮ), lumea copilăriei și a adolescenței rămâne un mediu stimulativ ale cărui seisme viitoare, al cărei tragism (n-aș spune traumatizant, ci marcant, cu ecou) se îndeasă, tot, în pumnul lui Ferenike ,,băgat pe gât până în mațe.ˮ

Decrepitudinea în care îi scufundă pe Cornel și pe Muc noua viață de la Filiași este, poate, mai răscolitoare decât întâmplările tragice relatate în partea de final a romanului. Sunt pagini fără dramatizări inutile, dar dure prin suferința brută pe care o degajă, pagini care mi-au amintit de acel veritabil bazar al decadenței construit de Bruno Schulz în Prăvăliile de scorțișoară și Sanatoriul sub semnul clepsidrei. Muc își întemeiază și ea, în felul ei, ca Jakub al lui Schulz, un ,,imperiu păsărescˮ, prin disecțiile ,,porumbacilorˮ, nouă pasiune care o exasperează pe Mițulica. Așa cum naratorul din Prăvăliile de scorțișoară devine un suporter frenetic al tatălui în care vede un erou trist al iluziilor și cărții, Doina Ruști are, e limpede, un atașament deosebit față de Cornel, figura paternă care o inspiră și care trebuie așezată în familia literară a taților cu rol-cheie în devenirea culturală a copiilor, precum tatăl din memoriile lui Blaga sau Tudor Călărașu pentru Marin Preda. Ca un cortegiu al umbrelor, Tavică, ,,ajuns un schelet cu pălărie de paiˮ, Cornel, Tichiuță, vor deveni, cu obișnuitul apetit al autoarei pentru meraforă și stil poetic bine dozat, ,,păcură caldăˮ ,,sub o ploaie de mușcate făcute prafˮ.

,,Toate-s prafˮ? E lumea dragă a Doinei Ruști ,,făcută prafˮ, cu tot cu o întreagă epocă înghițită de comunism? Chiar dacă spintecată, îmbucătățită, precum fotografiile de familie risipite prin bălți, lumea aceasta supraviețuiește nu doar prin ficțiune, ci și prin ,,arhitectura intimăˮ pe care a reușit să o imprime autoarei. Putea fi Comoșteniul un loc pe harta geografiei literare românești fără Doina Ruști? Cu siguranță nu. Putea fi Doina Ruști scriitoarea pe care o cunoaștem fără Comoșteni și fără figurile luminoase, deși tragice, care i-au exersat disciplina privirii și dorința de a înțelege? Greu de spus, dar sigur este că plăcerea lecturii și bucuria povestitului aici s-au format, cu spiritul lui Tavică ,,plutind peste totˮ, cu primele cărți, cu mult-râvnitul Mihail, câine de circ al lui Jack London, cu filmele puse de ,,proiecționistˮ, cu acel cais care ,,a consfințit legătura mea cu cititulˮ și care dăinuie, asociindu-se proustian cu toate cărțile citite în grădină, ,,într-un divan improvizat de Mucˮ. Comoșteniul a răsplătit empatia și discreția naratoarei cu cea mai substanțială prezență, cea literară, care nu poate fi niciodată ,,făcută prafˮ, și a ferit-o pe adolescentă, dar și pe scriitoarea matură de mai târziu, de morbul egocentrismului și al teribilismelor ieftine. Fiindcă sub fiorul rece, metalic al fatalității numite Ferenike nu e timp de fandaxii, de ipohondrii spirituale. Personajul învață lecția dureroasă a acceptării și o transformă, mai departe, prin scris, într-o pedagogie a privirii atente, expresie supremă a dăruirii. Iar infernul rămâne, întotdeauna, în altă parte.