Atunci când finalizez un roman, întotdeauna mă gândesc la istoria care se află în spatele acelei cărți. Într-adevăr, acest lucru a devenit o adevărată obsesie, căci aproape întotdeauna încerc să acord câteva cuvinte acestui subiect. Una dintre poveștile care încă îmi hrănește apetitul de cercetare este povestea doamnei Bovary – un proiect care a dat naștere lucrării de licență Gustave Flaubert, le «laboratoire» de l’écrivain, iar de atunci s-a tot îmbogățit. Prin urmare, aceste rânduri vor fi dedicate bârfelor, speculațiilor care au circulat imediat după ce Flaubert și-a publicat romanul ce i-a adus celebritatea.

Se pare că micul târgușor Ry, situat în valea Crevnon, la aproximativ douăzeci de kilometri de Rouen, a fost "tărâmul" care a contribuit la crearea unei adevărate legende. De acest loc, după cum susțin bârfele vremii, a rămas agățată povestea unei anume Madame Delamare, soția unui ofițer sanitar, care după ce și-a înșelat îndelung soțul, a murit la 6 martie 1848, în împrejurări pe care câțiva indivizi le considerau misterioase. La câteva luni distanță, soțul ei, pe numele său Eugen Delamare, a murit și el în condiții destul de dubioase. Aceste decese, atât de apropiate, într-o epocă în care otrava era, ironic spus, ultimul trend a stârnit destul de multe reacții – chiar și astăzi l-am considera un subiect de cancan. Apariția romanului flaubertian a venit astfel la pachet cu interconexiunea dintre Emma Bovary și zvonurile care circulau în Ry, deoarece câțiva indivizi și-au amintit de faptul că părinții lui Flaubert și cei ai regretatului ofițer sanitar se cunoșteau destul de bine. De asemenea, Eugen Delamare, în perioada de studiu la Rouen, a fost un posibil protejat al tatălui romancierului Achille-Cléophas Flaubert, chirurg șef. Prin urmare, având la bază aceste dovezi destul de inconsistente, legenda Doamnei Bovary a început să ia amploare – inițial, sub forma unor simple speculații, dar apoi a început să fie considerată un adevăr care nu poate fi contestat.

Așa cum e firesc, reacțiile romancierului n-au întârziat să apară, având în vedere că a aflat foarte repede aceste zvonuri. E destul de evident că aceste speculații îl agasau, iar Corespondența reprezintă, în acest sens, un martor destul de elocvent. Într-o scrisoare din 18 martie 1857, unul dintre corespondenții romancierului, și anume Mademoiselle Le Royer de Chantepie, care-l întrebase despre bârfele care circulau peste tot, primește un răspuns destul de peremptoriu, pe un ton plin de sinceritate:

"Cu o cititoare ca dumneata, Domnișoară, și atât de simpatică, sinceritatea este o datorie. Îți voi răspunde așadar la întrebări: în Doamna Bovary nu e nimic adevărat. E o poveste inventată pe de-a-ntregul; nu am pus în ea nimic din sentimentele mele sau din existența mea. Iluzia (dacă există vreuna) vine, dimpotrivă, din impersonalitatea operei. Este unul din principiile mele, fără de care nu poți scrie. Artistul trebuie să fie în opera lui ca Dumnezeu în creație, invizibil și atotputernic; să-l simți peste tot, dar să nu-l vezi".[1]

Trei luni mai târziu, pe 4 iunie 1857, Flaubert îi furnizează aceleași clarificări domnului Cailleaux, însă de această dată se poate observa frustrarea în vocea scriitorului:

"Nu, domnule, niciun model n-a pozat în fața mea. Doamna Bovary este o pură invenție. Toate personajele cărții sunt complet imaginate și chiar Yonville-l’Abbaye e o regiune care nu există, ca și Rieulle etc. Ceea ce n-a împiedicat lumea, aici, în Normandia, să caute, să descopere în romanul meu o sumedenie de aluzii. Dacă aș fi făcut așa ceva, portretele mele ar fi fost mai puțin asemănătoare, pentru că aș fi avut în vedere persoane, iar eu am vrut, dimpotrivă, să reproduc tipuri".[2]

În pofida frustrărilor, grimaselor și protestelor romancierului, zvonurile despre Emma Bovary au continuat să circule cu entuziasm în Ry și în zonele adiacente. Pe măsură ce timpul trecea, oamenii începuseră să asocieze tot mai mult ideea că fostul lor prieten, Eugen Delamare, împreună cu soția sa, au fost sursa de inspirație pentru romanul lui Flaubert. Dacă situația s-ar fi menținut la acest stadiu, după părerea mea, concluzia moralizatoare ar fi fost extrem de confortabilă și lipsită de substanță – orice neadevăr care este repetat constant devine, într-o formă sau alta, adevăr. Dar lucrurile au pornit pe o cale destul de neașteptată.

Numărul considerabil de "realități" și persoane regăsite în Ry[3], slăbirea amintirilor, faptul că erau doar bârfe au ajutat la născociri ori, mai limpede spus, au fost factorii esențiali care au alimentat imaginația oamenilor. La acestea trebuie să luăm în considerare și profesia atribuită lui Charles Bovary, cea de ofițer sanitar, care a contribuit, într-o măsură sau alta, la ambiguizare, la nașterea unor fantasmagorii. Dovada, în acest sens, vine în octombrie 1878, când "un interne de l’Hôtel-Dieu de Rouen, Henri Dumort, remettait au docteur Brunon qui a conté l’anecdote «des poires provenant d’un arbre planté par Bovary»".[4] Stârnit de curiozitate, Brunon îi cere mai multe detalii lui Dumort, iar acesta spune că familia sa locuiește la Ry, tocmai în casa în care doamna Bovary s-a sinucis prin otrăvire. Acest fapt marchează, așa cum am menționat anterior, nașterea teoriilor fantastice care, conștient sau nu, oferă unui "obiect" altă semnificație: în această situație, nu există nicio îndoială că există o confuzie între Delamare și Bovary, care, cu ajutorul cărții, al distorsionării realității și slăbirii amintirilor, a generat o cunoaștere aproape colectivă despre faptul că Madame Delamare (acum transformată în Madame Bovary) și-a pus capăt zilelor prin otrăvire. Cu toate acestea, în afara unor speculații și a unor bârfe, niciun document nu atestă faptul că Delamare s-ar fi otrăvit.

Firește, bârfele și speculațiile despre Doamna Bovary sunt destul de multe și diverse, iar unele au ajuns să devină "embleme" ale romanului, chiar dacă astăzi au fost lămurite (de exemplu, celebra formulă Madame Bovary c’est moi...!, care nu a fost niciodată rostită de Flaubert și, de asemenea, nu se găsește nici în vreuna din scrisorile sale, în caietele sale sau în dosarul referitor la geneza romanului[5]).

Nu întâmplător am ales să aduc în discuție acest subiect de "can-can", ci pentru a demonstra că, uneori, puterile noastre sunt insuficiente pentru a schimba anumite percepții, pentru a corecta anumite erori. Degeaba Flaubert a încercat să-și lămurească cititorii, bârfele au fost mult mai puternice decât propria voce.

[1] Gustave Flaubert, Corespondență, Editura Univers, București, 1985, p. 257.

[2] Ibidem, pp. 262-263.

[3] Vezi lucrarea oferită de Albert Thibaudet care încearcă să explice asemănările dintre romanul flaubertian și faptele ce se regăsesc la Ry (Albert Thibaudet, Gustave Flaubert, Gallimard, Paris, 1935).

[4] Herval René, "Les origines de « Madame Bovary ». Étude et critique d’une légende", în Études Normandes, livraison 14, n°45, 1er trimestre 1955, p. 110.

[5] Vezi articolul lui Yvan Leclerc, unul dintre principalii specialiști ai operei flaubertiene, care a lămurit de unde provine această frază și cum a devenit un fel de "emblemă" a romanului: «Madame Bovary, c’est moi», formule apocryphe (https://flaubert.univ-rouen.fr/labo-flaubert/ressources-par-%C5%93uvre/madame-bovary/madame-bovary-cest-moi-formule-apocryphe/).