Poate mai mult decât în alte spații culturale europene, folclorul românesc abundă în practici ritualice legate de renașterea naturii și de Sărbătorile Pascale, care îi prilejuiesc omului contemporan implicarea în practicarea unor ritualuri de intimă coalescență cu sacrul.

Memoria colectivă a păstrat de-a lungul timpului imaginea vie a eroilor, care aminteau de strămoși, cu care oamenii au dorit să mențină nealterată o legătură spirituală. Într-o oarecare măsură, în timpurile moderne, s-a încercat reconstituirea "tipologiei" eroilor colectivi mitico-magici, pornind de la obiceiurile cunoscute sub numele de Călușarii, Junii din Șcheii Brașovului, Junii Sibiului, Borița, Turca, al căror impact asupra mentalității românilor din spațiul în care acestea se practică nu poate fi negat.

În obiceiul practicat în Brașov, deosebit de complex și probabil preistoric, s-au contopit câteva reprezentări mitologice legate de cultul solar, mithraic, de cultul dionisiac, orfic și de cel al Cavalerilor Danubieni. Obiceiul cuprinde dansuri și formule magice, acte rituale practicate de grupuri formate din bărbați (Junii Tineri, Junii Bătrâni, Junii Albiori, Junii Roșiori, Junii Curcani, Junii Dorobanți, Junii Brașovecheni), grupuri care erau strict ierarhizate – ca și în obiceiul Călușarilor – în vătaf, armașul mare, armașul mic, sutașul și junii de rând.

Obiceiul Junilor reprezintă astăzi pentru locuitorii orașului de la Poalele Tâmpei un ceremonial de mare și unic spectacol. Se cuvine precizat că acesta a fost practicat vreme îndelungată de o singură ceată, cea a Junilor tineri, însă din a doua jumătate a secolului al XIX–lea s-au adunat grupuri numite de Ion Mușlea "oarecum parazitare" (Cercetări etnografice și de folclor, 1972, p. 106) cunoscute sub denumirile menționate mai sus.

Prima atestare documentară a obiceiului Junilor din Șcheii Brașovului a fost făcută in 1728, iar întâia publicație care le-a tipărit numele a fost "Gazeta de Transilvania" (26 martie 1839), George Barițiu notând în articolul consacrat acestora că obiceiul nemaiîntâlnit în altă zona seamănă cu al călușarilor din Ardeal, însă "e mai mult" (Ion Mușlea). Fie că era vorba de "o serbare a reînvierii naturii" (Julius Teutsh), de o reminiscență a unui ritual complex de inițiere a tinerilor (Ion Mușlea) sau de reminiscențe din scenariul-ritual al Anului Nou sărbătorit la echinocțiul de primăvară (Ion Ghinoiu), complexitatea acestui obicei unic în felul lui în spațiul românesc și chiar european am putea-o explica prin coroborarea de-a lungul veacurilor a unor elemente mitico-ritualice din cultul dionisiac, cultul orfic, și cel mithraic, practicate de strămoși, peste care s-au suprapus apoi influențe ale creștinismului. Desfășurarea amplă a obiceiului junilor, din care firește s-au mai pierdut anumite valențe mitico-rituale, cuprinde secvențe precise: constituirea grupului de bărbați tineri si alegerea conducătorilor (vătaf, armaș mare, armaș mic, sutaș – care îndeplinește rolul unui trezorier –, stegar), desfășurarea actelor ceremoniale în aceleași locuri în fiecare an (grădina lui Țimăn, Piața Prundului, Coasta Prundului, Pietrele lui Solomon, Podu Dracului, Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului), dansurile (hora, cățeaua) și mesele rituale, obiceiurile rituale (aruncarea în cergă, aruncarea buzduganului, îngroparea vătafului).

Perioada celor mai bogate manifestări era cea de la Paște și până la următoarea duminică (a Tomii), cunoscută în popor ca Paștele Blajinilor, pentru că întreaga săptămână reprezintă pentru creștini o prelungire a sacralității Învierii Hristice. Ca în toate spațiile creștinate, influența bisericii în practicarea acestui obicei este firească. Neputând înlătura vechi practici, numite păgâne, biserica și le-a asimilat. Astfel, Junii din Brașov se constituie începând din secolul al XIX-lea în cadrul bisericii, sunt supravegheați de preoți, cântă la toate ocaziile "Hristos a înviat!", iar brazii purtați de la Pietrele lui Solomon, în fruntea alaiului, pe străzile orașului (care apoi erau lăsați la poarta vătafului), astăzi sunt împodobiți cu cruci de lemn oferite de preoți și așezați la troițele din Brașov. Oricum, biserica nu a putut transforma obiceiul Junilor într-un ceremonial religios, structurile mitico-rituale arhaice fiind păstrate. Deoarece obiceiul Junilor este legat de revenirea primăverii, el se manifestă în special la Sărbătorile Pascale, această sărbătoare marcând renașterea vegetației, iar învierea lui Hristos, erou solar, triumful vieții.

În cadrul obiceiului complex al Junilor, o secvență rituală insolită, practicată și în prezent, o reprezintă "aruncarea în cergă"/"aruncarea în țol", care până prin a doua jumătate a secolului trecut se desfășura acasă la vătaf, într-un cerc restrâns, impresia fiind aceea că este vorba de ceva tainic, care trebuie să se realizeze în secret, departe de ochii curioșilor.

Probabil că "aruncarea în cergă" (de trei ori pentru fiecare june), era o secvență dintr-un ritual de inițiere la care erau supuși tinerii, pentru a fi primiți în Ceata Junilor, care cu multe secole în urmă putea reprezenta o asociație secretă a bărbaților tineri. Practica aceasta a existat în mai multe zone, în Muntenia, în Ardeal și la sudul Dunării, în Bulgaria, în jocul Călușarilor sau în alte obiceiuri românești, practicate la Rusalii sau la Anul Nou. Așa cum consideră Ion Ghinoiu, gestul poate fi interpretat "ca o moarte și renaștere instantanee".

Numai tinerii care lipseau în seara respectivă (joia), erau "aruncați în țol" în următoarea zi, însă de data aceasta în public, posibil ca o pedeapsă ce era aplicată Junilor care, din diverse motive (refuz, temere, absență) se sustrăgeau de la un ritual ce trebuia respectat cu sfințenie. În contemporaneitate, gestul de natură mitică a devenit unul "spectacular", practicat numai în public, în ziua de vineri din Săptămâna luminată.

Obiceiul Junilor este relevant, în societatea contemporană, pentru modul în care grupurile de Juni și, alături de ele, o întreagă comunitate asimilează și integrează sacrul.