Într-o seară de aprilie, din acele vremuri vechi, ne-am pomenit cu el în casă. Îl văd și-acum - purta un fes galben, înfășurat pe margini cu o pânză uzată și, pentru că era frig, o parte a ei, răsucită ca un colac, îi trecea pe sub bărbie, în loc de șal.

− Să ai viață lungă, mătușică Emine, a salutat-o el pe mama, cu o politețe care vădea din capul locului că venise cu o treabă însemnată.

− Mâine dimineață plec spre Istanbul.

O privea pe mama cu implorare, iar noi știam, ca tot orașul, că se făcuseră recrutări pentru corpul de ieniceri. Odată trecut pe listă nu mai era nimic de făcut, plecai la război, de unde nu se mai întorcea nimeni. Dar mama avea întotdeauna cuvinte bune pentru oamenii triști.

− Dragă Sinan, i-a spus ea, nici nu se putea ceva mai bun pentru tine! Mâine îți va fi greu și încă un timp după aceea, dar în scurtă vreme o să înveți arta armelor. Vei ajunge un războinic temut și comandant de oști, iar pe unde vei trece oamenii vor îngenunchea în fața ta. Vei fi respectat și, te asigur, ai să ajungi ostaș cu rang înalt! Și mare vizir!

Nu știu de unde-i veneau cuvintele, dar avea o putere de convingere, încât nu doar Sinan rămăsese cu gura căscată, ci chiar și eu, care-o cunoșteam foarte bine.

− Mare prorocitoare a Dibër-ului, a spus el după un timp, crezi tu că voi trăi atât de mult, încât să mai apuc o astfel de glorie?

− Absolut, dragul meu! Gândește-te ce s-ar fi ales de tine, sărac și biet orfan! Decât cerșetor printre albanezii noștri zgârciți, mai bine soldat în armata Imperiului!

Sinan o privea cu niște ochi, pe atunci, neatinși de patimi ori de dorințe câinoase. Avea 12 ani și se temea să-și părăsească orașul natal.

− Și uite, ca să mă crezi, i-a spus mama, îți dau aceste semințe, în care se află toată viața ta viitoare!

Erau câteva mărgele de os, înșirate pe un șnur de mătase, pe care Sinan le-a luat cu vădită emoție.

− Cât timp le vei purta, vei fi invincibil! Ai încredere, dragul meu, te așteaptă o viață fără pereche!

Nu l-am mai văzut multă vreme, dar după ani au început să curgă veștile spre Dibër-ul nostru: Sinan a ajuns căpitan! Sinan i-a tăiat pe pirați! Sinan conducea oștile spre ținuturi necunoscute, luând capetele celor care nu știau să prețuiască strălucirea Imperiului. Osmalâii cucereau lumea, iar în orice victorie era amestecat și Sinan, general, strateg și în cele din urmă vizir, cum prezisese mama. Nu era nimeni în tot imperiul, care să nu fi auzit de faptele lui. Acel mic băiat cu fes galben dispăruse demult, fiind acum un bărbat temut, cunoscut sub numele de Koca Sinan Pașa, ceea ce în turcește înseamnă Sinan cel Mare. Mama avusese dreptate iar colierul chiar era fermecat.

Când am ajuns și eu sangeac, l-am revăzut în sfârșit pe Sinan. Înfipt într-o șa aurită, călărea un armăsar, care, fără să exagerez, era cel mai mare din câți au trecut pe străzile Istanbulului, un exemplar rar, adus din Bagdad. Unii susțineau că printre multe virtuți, ar fi și vorbit uneori. Din locul meu, pe când fluturam steagul, în lumina de vară, l-am văzut, în tot cazul, ca pe un cal cu însușiri omenești. Iar despre vizir - ce să vă spun! Era pe măsura calului său, un bărbat impunător, din ai cărui ochi păreau să zboare sute de vulturi. Privindu-l pe sub faldurile verzi ale steagului, am rămas înmărmurit de uimire: la gâtul lui, pe lângă multe podoabe, care îl făceau maiestos, se afla și acel colier, primit de la mama!

L-am însoțit în multe războaie, iar după ce a auzit de unde eram, m-a luat în garda lui personală. În serile luminoase, cum numai pe malul Bosforului poți să vezi, mă chema în cerdac, ca să-i povestesc despre scumpul nostru Dibër și despre copilărie, care acum ni se părea fericită.

Într-o vară am pornit spre Valahia, pe care în anul acela se vorbea că sultanul o voia pașalâc, chiar dacă era ceva drum pân-acolo și nu vedeam cine ar fi vrut să locuiască acolo. Ghiaurii își cam luaseră nasul la purtare, așa că fusese trimis însuși Sinan Pașa, cu oamenii lui.

Era cald, iar carele se târau pe un drum mlăștinos, prin valea Neajlovului. Eu mergeam în față și țin minte că muștele bâzâiau. Iar pe drumul acesta, pustiu și îngust, nu se vedea nimeni. Era doar stuf, iar din când în când îmi ajungea în plămân un damf de mocirla. Apoi a-nceput să tremure pământul sub noi și-am văzut cum veneau din față capete negre, încornorate. O voce alarmată a strigat: siyah mandalar! Bivoli negri! Deși eram în pericol, primul meu gând a fost că vorbise calul lui Sinan. Atât mi-a trecut prin minte, iar un moment mai târziu, zăceam în mocirlă. Pe lângă noi au trecut sute de bivoli, iar suflul acestei cirezi speriate ne-a aruncat de pe cai. Mai întâi am căzut eu, apoi l-am văzut pe marele Sinan, alunecând cu un salt, destul de artistic. În jurul său, se risipeau mărgelele fermecate. M-am repezit să-l ridic, dar el căuta cu mâinile prin nămol.

În jur se auzeau arme, iar din păpuriș se zăreau ochii dușmanilor.

−Lasă-le, Sinan, a zis din nou calul, sau, în sfârșit, vocea al cărei stăpân nu-l vedeam. În jur se mișcau ienicerii, se auzeau iataganele.

Sinan a-ncălecat, în cele din urmă, dar colierul, care îi purtase noroc atâta timp, a rămas în mâlul Neajlovului

În mod providențial, în primăvară, Sinan, marele vizir, s-a stins din viață. Poate că mama chiar îi dăduse niște mărgele vrăjite sau poate că doar încrederea lui în acele mărgele îl ținuse pe val. Fără ele poate c-ar fi murit demult, încă din primele bătălii, dar așa, știindu-se protejat, se aruncase în luptă, ca și cum ar fi fost invincibil. Uneori credința în puterile noastre e mai importantă decât toate celelalte însușiri la un loc.

Ceea ce este însă interesant, vine abia acum. Prin Istanbul s-a răspândit zvonul că pe Sinan l-ar fi salvat calul, din care motiv a și fost furat, dispărând fără urmă. Marele vizir n-a lăsat urmași, ci doar legenda calului fermecat, despre care s-a povestit multă vreme, încât astăzi a ajuns mai vestită decât faptele marelui Sinan Pașa.

În schimb, ghiaurii, care l-au văzut pe Sinan prăvălindu-se în mocirlă, au rămas cu impresia că și-a pierdut dinții! Zărise cineva mărgelele risipindu-se, iar vorba s-a dus. În cronicile valahe scrie și astăzi că la Călugăreni, lui Sinan Pașa i-au sărit dinții de frică.

Pănă la urmă nu faptele unui om sunt importante, ci poveștile care rămân după el, legate cu un fir de mătase de credințele contemporanilor săi.

*

Dibër - oraș albanez, în care s-a născut Sinan Pașa

sangeac - purtător de steag

siyah mandalar - bivoli negri