În sfârșit, am ajuns la Constanța, să văd spectacolul lui Afrim, în care am și eu o povestire veche. Normal, la Afrim te duci pregătit pentru orice și exact așa m-am dus și eu. Este vorba despre un spectacol nou, jucat la dichisita sală Studio, a Teatrului de Stat din Constanța. De cum deschizi ușa te întâlnești cu o sirenă, apoi te afli direct pe scenă. Nicio fotografie n-o să poată să surprindă esența decorului, care te duce în miezul lumii interzise, în budoarul din mintea fiecărui om, desigur introdus prin anexele de nelipsit al unui cotidian standard: bucătărie, salon și invazia lumilor virtuale.  Spectacolul se numește Teatro Lúcido la Malul Infinitului, avertizând din capul locului că dacă tot ai venit acolo, e mai bine să nu te arunci în interpretări, n-are rost să umbli cu hermeneutici ori cu ochelari. Jocul lucid ar putea cădea, via Camil, în dramă pură, dar lucrul acesta nu se întâmplă, nici într-un caz pe Malul Infinitului, unde trăiesc plăcerile ridicole și generale, pe cât de secrete pe atât de cunoscute, blamate și excluse din canoanele estetice.

Pretextual, Afrim pornește de la trei povestioare, anume Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale de Adriana Bittel, Variabila Dostoievski de Bogdan Răileanu și o străveche proză a mea, intitulată de nerostit – Țâțe, pe care o și pun aici.

Recunosc, m-am dus în primul rând ca să văd ce-a făcut Afrim cu Țâțele mele. Deși mă așteptam la un dialog în subteranele textului, n-am anticipat proporțiile lui.

Spectacolul fiind afrimian, desigur, nu este o punere în scenă, ci o construcție complexă, o poveste scrisă de însuși Afrim, ca de obicei, în care cele trei texte de proză devin nu atât ilustrații, cât ieșirile autorului la fereastră, ca să afle ce mai face restul lumii, într-un moment pentru el definit ca reflecție la Malul infinitului.

Despre ce  este vorba? Despre teatru ca voință  primordială și reprezentare instinctuală. E un spectacol în replică la trama din Angajare de clovn a lui Vișniec, derulat în registrul comediilor de bufe, cu inserții parodice și intenția evidentă de a ridiculiza momentele clasice ale dramei, cu precădere finalul elaborat. Dar toate aceste intenții sunt doar umbre, jocul trecând în prim-plan și cucerind imediat printr-o creativitate ieșită din comun a întregii echipe, de la viziunea, marca Afrim, la coregrafia axată pe detalii, rafinată prin jocul actorilor.

Doi pierde-vară, care-ți amintesc de En attendant Godot, evadați cu talent din schema becketiană, organizează un workshop, pe bani, desigur, o afacere măruntă, pe seama megalomaniei artistice, intitulat grandios Malul Infinitului. Cele două personaje țin, de fapt, în mână tot spectacolul, devenind treptat fețe ale autorului, maeștrii jocului. Massimo (interpretat de Andrei Bibire) și Dutti (Teodor Șoptelea) devin pe nesimțite amprenta spectacolului, încât tot ceea ce se întâmplă în scenă se leagă de personalitatea lor artistică. Massimo convinge prin inițiativele fără ezitare, iar Dutti prin capacitatea empatică, amândoi fiind interpretați de actori despre care știi că vor fi mereu cap de afiș.  Toate celelalte personaje se ordonează după voia lui Masimo și a lui Dutti, cuplu inseparabil, și el venit în replică la marile cupluri de comedie, cu nume-joc, pe cât de comerical, pe atât de comic.

Desigur, celelalte personaje ale autorului cu două capete (Massimo-Dutti), sunt cursanți, aspiranți, megalomani și escroci. Însă mai presus de toate astea, sunt cupluri, care poartă  în jocul lor toate eforturile pe care le-au făcut ca să creeze mult visata diadă, adică normalitatea. Deși defect și muribund, fiecare cuplu are în sine un strop din magma socială, o picătură din ridicolul ei, dar, paradoxal și euforia, oricât de scurtă, a aspirației omenești.

 Cu o gamă interpretativă largă, Ștefan Mihai constuiește un tip de loser (Michi) apăsat de conștiința devalorizării lui, ca jumătate a unei contabile, milfă, Ina, obsedată de salvarea oceanelor – interpretată cu înțelegere de Cristina Luca.  Dacă acest cuplu e responsabil de desfășurarea epică, în materia conflictului se află cuplul alcătuit dintr-un salvamar (interpretat de Cătălin Bucur) și Güzel, jucată de Anais-Agi-Ali, actriță cu o mișcare scenică memorabilă.  În fine, mai există un cuplu-cortină, care ia ființă doar prin confesiunea Mioarei (Dana Dumitrescu) și un cuplu  al lumii interioare și secrete, Sabina-Ginel. Aici voi avea mai multe de zis, pentru că partea aceasta pornește de la povestirea mea.

Sabina e interpretată de Ecaterina Lupu, actriță talentată și creativă, care aduce un personaj doar al ei, aproape fără legătură cu personajul meu, încât pe măsură ce-o urmăream, cu toate că știam despre ce e vorba, așteptam cu sufletul la gură deznodământul întâmplării. M-au impresionat coregrafia, capacitatea de a recrea planurile narative și mai ales arta de a nu cădea în vulgaritatea pe care o revocă orice abuz. Toată scena avea amprenta lui Afrim, dar încă ceva, venit din intuiția artistică a Ecaterinei Lupu. De altfel nimic nu era așa cum l-am scris. Sabina matură nu mai păstrează umbra întâmplării de demult, Ginel, excelent jucat de Iulian Enache, e aici mult mai în vârstă etc. E acolo o altă poveste, care m-a dus înapoi, la momentul în care un editor mi-a cerut să scriu o proză erotică, iar eu habar n-aveam ce să scriu, până într-o zi în care am trecut pe lângă un rond de pansele, într-o din vară bucureșteană, bună de pus la temeleia memoriei. Și ca să închei cu această scenă, voi spune că Ecaterina Lupu ar putea face singură un spectacol, lucru dovedit și de repertoriul ei impresionant, dar mai cu seamă,  de la primele replici îți dai seama că are filonul rar, al tragediei.

Între aceste cupluri se mișcă restul personajelor: un martor foarte credibil Antonel (Costinel Antone), sirena Anelise (Liliana Cazan) ori o apariție deus ex machina, Nineta, dezlegătoarea conflictului (Nina Udrescu). Și peste toate, ca un fel de voce a Moirei, Lana del Mar (Lana Moscaliuc), vocea interioară a autorului.

În acest carnaval cu multe personaje se deruleză jocul, unul suținut, încât în ciuda lungimii (spectacolul are o durată de peste 3 ore), nu te plictisești nicio clipă. Are desigur multe scene care ar putea să lipsească, are nehotărâri compoziționale, și chiar un monolog final superfluu, dar oricum nu contează, pentru că spectacolul te transportă în lumea subtilă, ca parte a lui și îți dorești în mod permanent să nu se termine, încât și schimbările de direcție îți plac, făcându-te să aspiri la o poveste continuă, în care niciuna dintre anticipările tale să nu se confirme.

Prin valurile de fum, cu vapoarele-fantomă pe fundal, în întunericul licențios al lumii tale, speri, exact ca în spectacolul lui Afrim, într-o justiție generală, într-o ordine, oricât de improbabilă, care să te conecteze la ierarhiile știute.

Teatro Lúcido la Malul Infinitului este o comedie excelentă, care preia toate clișeele comicului și le transformă treptat într-o poveste vie, de originalitate incontestabilă. 

• Regie: Radu Afrim

• Scenografie: Irina Moscu

• Coregrafie: Flavia Giurgiu

• Lighting design: Cristian Niculescu

• Asistent regie: Tudor Cioboteanu

Durata: 3h 40min, o pauză de 16 min.

Distribuție

• Theodor Șoptelea

• Andrei Bibire

• Liliana Cazan

• Ștefan Mihai

• Cristiana Luca

• Lana Moscaliuc

• Cătălin Bucur

• Anaïs Agi-Ali

• Ecaterina Lupu

• Iulian Enache

• Dana Dumitrescu

• Costinel Antone

• Nina Udrescu

• Cosmin Conțolencu