Tudor Ganea, Vreau să aud numai de bine, Polirom, 2024

Este curios cum întreg romanul lui Tudor Ganea, Vreau să aud numai de bine (Polirom, 2024), păstrează aceeași linie de plutire. Nu încearcă să intensifice sau măcar să crească treptat tonul. În linii mari, autorul ne propune romanul unui singur personaj: este cartea personală a protagonistului Toma Ionescu, de aceea proza are același ritm egal al scrierii. Volumul este un bric-à-brac narativ de la un capăt la altul, e format dintr-o suită de decupaje temporale, cu analepse lungi care prezintă un caracter centripet. Altfel spus, totul lucrează pentru coagularea unei imagini explicite a prezentului.

Romanul își propune să deruleze întreaga existență a protagonistului, concentrându-se pe evenimentele principale. Toma, un personaj deprimat, neînțeles de soție, de șefi și de unii dintre colegii de muncă, plus unsprezece demisii în zece ani, dă pe față propriul trecut și pe cel al prietenilor săi vechi: Mihail, Stup, Burcescu, Memo. Naratorul controlează pe deplin axa temporală și e gata să sape în trecut pentru a explica prezentul. E articulată potrivit o particularitate a analepselor care constă în dimensiunea inegală a rememorărilor. Adesea, pentru a explica un eveniment petrecut în urmă cu câteva săptămâni, dimensiunea "picajului în amintiri" este variabilă, adică pot fi evocate evenimente de acum cinci sau, cel mai des, 25 de ani.

Poate una dintre cele mai personale cărți ale autorului, la limită cu autoficțiunea. Autorul poate fi recunoscut cu ușurință în personajul principal, care narează la persoana întâi și preia etape întregi din viața autorului. Inițialele numelor sunt aceleași, parcursul vieții lui Tudor Ganea este ușor recognoscibil la Toma Ionescu. Culmea este că episodul trăit de Ganea într-o emisiune culturală marca TVR este relatat în carte și atribuit personajului. Nemulțumirile lui Ganea la adresa uneia dintre instituțiile statului (totodată, locul său de muncă) sunt surprinse în platoul Mirelei Nagâț. Același lucru îl va face și Toma, care, după episod, ajunge să încerce să-și convingă soția că nu acesta a fost motivul pentru care nu și-a putut păstra al unsprezecelea job.

Narațiunea poate fi rezumată prin acest pasaj al uneia dintre pagini: ,,toate și-au găsit antidotul prin nostalgia amintirilor ce irumpseseră în acea zi din creierul meu ca dintr-un gheizer. Efectul antiinflamator al amintirilor. Eficiența lor analgezică. Tămăduirea lor. Eram fericit. Pentru prima oară în ultimele luni, eram din nou fericit." Tehnica narativă folosită de Ganea stă în repetarea desprinderilor de linia prezentului, pentru a pune, să-i zic astfel, jalonul într-un trecut definit și, iarăși, într-un alt trecut deopotrivă definit. Narațiunea, cu o construcție de tip etajat, nu este creditabilă, chiar dacă are o mulțime de detalii. Naratorul este incapabil să dea o versiune plauzibilă, mai mult interpretează sau servește jumătăți de adevăruri.

În primă instanță, ,,retrospecția" este strict explicativă. De exemplu, eroul, după o încăierare într-un bar, lovit de un moldovean, stând pe bordură, își pipăie semnul rămas de la operație, declanșând, așadar, flashbackul: ,,Am ridicat mâna și mi-am pipăit cicatricea de la baza gâtului.// Descoperisem nodulul întâmplător, în urmă cu cinci ani, la un consult ecografic de rutină. Nu l-am simțit niciodată. Nu m-a deranjat. Nu l-am văzut. Nu l-am pipăit."

Mai târziu, când Toma va fi invitat, ca și alți prieteni ai săi, să se întoarcă la Constanța, orașul copilăriei sale, pentru o întâlnire stranie organizată de mama unuia dintre prieteni, Mihail, mort prematur (un personaj așa-zicând tranzitoriu, dar indispensabil), amintirile vor fi depănate diferit și vor avea un caracter demonstrativ-interpretativ, fără necesitatea unui factor declanșator explicit (ca în cazul cicatricei). De acum, reminiscențele (atât necesare, cât și nesolicitate) ,,râcâie" firul epic. De fapt, reminiscențele sunt zona de confort a naratorului care caută să cuprindă, în câteva cuvinte, toate tipurile de simțuri: auditiv, olfactiv, tactil etc.

Mihail, liantul care ține personajele, e cel care a inițiat legătura și coeziunea grupului: ,,Așa ne adunase pe toți în jurul lui. Mihail era prin excelență suma diferențelor dintre noi unite prin asemănare, la fel cum era și suma asemănărilor dintre noi unite prin diferență." Tot el, inclusiv după moartea sa, va menține prietenia între ei. Și va fi ultimul punct al călătoriei lui Toma prin localurile tinereții. Eroul va merge la cimitirul unde este înmormântat colegul său, dar fără să ajungă la mormânt (nereușind fizic), separându-se de prietenii săi și rămânând singur. Singur cu trădarea adusă lui Mihail, nemărturisită și îngropată adânc în conștiința sa.

Naratorul procedează postmodern, Stup (licențiată în filologie, cu un doctorat neterminat) reia toate criticile mai mult sau mai puțin răspândite în presa literară care i-au fost aduse lui Toma, arhitect și scriitor în pauzele de masă, cum bine se știe, la fel ca autorul cărții. Comentariile sunt augmentate și aranjate într-o avalanșă de invective personale, dar și literare. Teoretic, toate acuzațiile pot trece drept interpretări forțate, neobiective și repugnante. Practic, acestea nu sunt deloc plăsmuite: ,,Cărțile tale. Sunt a atât de rău scrise, încât le păstrez pentru zilele mele negre, ca să mă scoată din depresie. Melanjul ăla expirat de realism magic cu distopie, personajele fantomatice, soluțiile scoase din pălărie, cusăturile stridente ale narațiunii, inadvertențele stilistice, emularea ieftina a doi-trei scriitori celebri, repetițiile pe care le folosești în toate cărțile și mai ales naratorul ăla omniscient obiectiv care le e atât de la îndemână începătorilor."

Carura volumului Vreau să aud numai de bine se surpă începând cu epilogul, care ne dezvăluie ce s-a întâmplat în culisele trădării. Deși naratorul vorbește despre operele lui Kafka, el nu procedează nici pe departe kafkian, ci ajunge să pună toate cărțile pe masă și să contureze apăsat portretele personajelor suficient de definite până atunci. Epilogul este melodramatic și duios, parcă scris în grabă, cu desfășurări previzibile, trunchiat și complet dispensabil. Epilogul nu face față presiunii celorlalte capitole.

Cota lui Tudor Ganea pare a fi în creștere, iar odată cu creșterea apar și ușoare derapaje. Noua perspectivă narativă adaptată de autor plasează volumul în categoria experimentelor. Naratorul autodiegetic nu convinge, nu adâncește și nu îmbogățește textura desenului din covor țesut cu ciclul romanesc dedicat Constanței. Cartea ar fi putut oferi mult mai mult, întrucât Ganea este un scriitor cu ,,mâna făcută". Și, tot din același motiv, romanul nu poate fi considerat ratat, dar nici nu depășește nivelul de roman Biedermeier.