Am fost la Art Safari 2025 pentru Ion Țuculescu. Așa mi-am propus adică. Mă interesa în mod special tensiunea dintre biologie și mitologie din pictura lui, mai exact acea neliniște metafizică pe care a imprimat-o formelor organice, culorilor brute, reliefului simbolic. A fost o incursiune firească, o reconectare la rădăcinile unei expresivități ce lucrează cu frica, dar și cu vitalitatea ancestrală. Aproape de finalul expoziției însă, într-o sală dedicată noii generații, ceva m-a oprit brusc din fluxul contemplativ și din reveriile țuculesciene. Era o încăpere mică, cu o reprezentare "nefirească", amplasată strategic în centrul spațiului: o masă albă, într-o lumină rece, iar pe ea, un corp deconstruit, un uter, un sân, păr, piele, organe realizate cu fidelitate din materiale textile moi, lichid roșu, carne artificială, toate acestea sub titulatura unei denumiri sarcastice: "May contain human traces" semnată Bianca Serenciuc. Nu era nici frumos, nici grotesc, nu era nici metaforă, nici discurs, ci doar prezență: un "cadavru" compus, expus, mut, fără titlu retoric, fără explicații vizibile. Privirea nu avea unde să-mi fugă în acest decor care nu era nici dramatic, nici șocant în sens clasic, ci doar... clar, o claritate care incomodează, fiindcă femeia nu este reprezentată, ci expusă. Creația nu mi-a cerut empatie, căci anulează distincția dintre privitor și obiectul privit; obiectul, în mod pervers, te privește înapoi, iar în acest sens, nu există o distanță sigură.

Nu sunt deloc o admiratoare necondiționată a acestei creații, ba chiar am critici serioase la nivel conceptual, mai ales privind modul în care fragmentele corpului pot întări, fără să vrea poate (sau poate nu), stereotipuri reductive și un discurs uneori prea focalizat pe biologic în dauna complexității identitare. În plus, mi se pare că opera sa riscă să cadă în capcana unui discurs formalist rece, ce expune trupul ca pe un obiect, dar nu reușește să ofere o interpretare sau o poziție clară. Pare mai degrabă o deconstrucție ce rămâne suspendată, poate intenționat, dar care lasă privitorul fără un fir de sens care să-l ghideze. Cu toate acestea, această lucrare m-a provocat profund: m-a făcut să mă opresc și să (supra)analizez multe aspecte ale feminității în general. M-a adus în fața întrebărilor despre raportul dintre feminin și societate, despre legături, origini, despre biologicul femeii. Și astfel, m-a reîntors în zona creației, în epicentrul firesc al feminității: factorul matern, uterin, corporal, în zona mitologică a femeii, la care Ion Țuculescu ne invită într-un mod mai simbolic și poetic printr-o perspectivă cromatică șocantă, masculină și revitalizant-postdecembristă. Era precum un dialog indirect, un contrast între cele două viziuni asupra corporalității feminine: una mitologică și arhetipală pe de o parte și una radical deconstruită pe de altă parte.

De menționat că lucrarea face parte din expoziția Young Blood, un concept curatoriat ce reunește artiste născute după 1980: din generațiile Millenials și Gen Z. Generația aceasta de artiste navighează cu o conștiință acută între multiple medii și tehnici, de la pictură la tehnologie, de la obiect la performativ, și construiește o artă fluidă, uneori fragmentată, dar mereu interpelatoare. Conceptul expoziției reflectă o lume în schimbare, în care identitatea, corpul, genul și biologia nu mai pot fi înțelese simplist sau simbolic, ci ca terenuri complexe, contradictorii, încărcate de istorii personale și sociale. Arta devine aici un spațiu de interogație, un laborator în care sensurile sunt desfăcute, reactivate, contestate, paradigmele vechi sunt puse sub semnul întrebării, în timp ce noile forme de existență și reprezentare sunt testate. Totuși, la nivel curatorial, mi s-a părut că această abundență de medii și limbaje riscă să transforme expoziția într-un amalgam conceptual, un efort de a fi "altfel" care nu se coagulează întotdeauna într-un discurs coerent despre feminitate sau corporalitate. În acest caleidoscop de forme, unii vizitatori pot rămâne dezorientați, iar mesajul, diluat.

Lucrarea Biancăi Serenciuc nu oferă răspunsuri clare, ci o stare de neliniște și întrebări deschise sau chiar o invitație la o privire activă, la o confruntare a complexității lumii și a corpului uman care este complementară viziunii țuculesciene. Și în acest context, opera capătă o forță aparte: nu este o excepție, ci o manifestare puternică a spiritului acestei generații care nu caută să închidă sensurile în forme fixe, ci să le țină mereu în tensiune, cum s-a putut observa în toate creațiile tinerilor artiști expuși pe cele trei etaje ale clădirii istorice gazdă.

Am plecat cu senzația clară că între lucrările lui Ion Țuculescu și creația Biancăi Serenciuc se desfășura o punte nevăzută, dar intens perceptibilă, o trecere aproape inițiatică între două moduri ireconciliabile de a privi corpul și natura umană. Dacă Țuculescu construiește o mitologie vie, unde carnea este îmbrăcată în simbol, însuflețită de o tensiune cosmică și totodată arhaică, Serenciuc dezbracă această carne de orice transcendență, o reduce la materia brută, la expunerea nudă a realului care nu mai vrea să semnifice, ci doar să fie. De la mit la masă, de la forma arhetipală la organul individual, de la imaginea încărcată de sens la obiectul medical sau domestic, această traversare nu a fost una lină, ci una tăioasă, aproape violentă, ca o coborâre din templu în laborator. Era, în fond, o confruntare între două paradigme care nu pot comunica, dar care, juxtapuse, creează tocmai prin tensiunea lor o revelație: una în care arta nu mai oferă liniște, ci deschide răni. Paradigma lui Țuculescu e una a transfigurării: corpul este semn, poartă sensuri, reflectă ritmurile subtile ale naturii și ale inconștientului colectiv. Paradigma Biancăi Serenciuc este una a demitizării radicale: corpul nu semnifică nimic, este fragment, rest, expunere, materie inertă care ne obligă să renunțăm la protecția simbolului și să confruntăm realul în goliciunea lui. În această opoziție (între ceea ce înalță și ceea ce disecă, între ceea ce sublimează și ceea ce reduce) nu există rezolvare, ci doar o stare de tensiune continuă, ca un fir întins între două lumi ce nu se pot reuni. Și în asta constă adevărul cel mai tulburător al artei contemporane: nu acela de a crea punți sigure, ci de a construi spații de instabilitate, de a refuza închiderea sensului într-un sistem coerent.

Arta nu mai caută astăzi să ne împace cu lumea, ci să ne facă să o privim fără scuturi, cu disconfort, luciditate și absența certitudinilor, să țină rana deschisă (rana sensului, rana corporalității, rana identității), o rană ce nu reprezintă un eșec, ci o metodă, un mod de a rămâne prezent într-o lume care, prea adesea, vrea să închidă ochii, așa că vă las mai jos opera acestei artiste ce mi-a atras atenția în cadrul expoziției Art Safari 2025 coagulate în jurul unor "titani" ai artei precum Țuculescu, Grigorescu, Andreescu etc..

P.S.: Documentându-mă asupra artistei din spatele lucrării "May contain human traces", am aflat că Bianca Serenciuc s-a născut în 2002, la Timișoara, unde a absolvit Facultatea de Arte, specializarea Arte decorative – design textil (promoția 2023). În prezent, urmează un masterat în sculptură la Universitatea Națională de Arte din București, semn că traseul său artistic se dezvoltă într-o direcție interdisciplinară. De la creație la artist și de la artist la creație, în calitate de iubitor de artă, pot spune că Serenciuc a intrat în radarul meu prin această lucrare.