Gabriel Liiceanu, A doua viață a cărților mele, Humanitas, 2025

De multe ori ne-am pus întrebări esențiale cu privire la cunoaștere și la oamenii care ne înconjoară. Am încercat și încercăm să înțelegem binele și răul, prostia și deșteptăciunea, ignoranța și civismul, natura și tehnologia, mai nou, iar în toate aceste intrigi ale rațiunii, ideile și cei care răspândesc idei, au avut o importanță esențială. Însă, atunci când apelezi la fondul cunoașterii umane prin idei și prin faptele oamenilor, câștigi o imunitate la delicvența culturală, sau la cei care vând cultură. Înveți să îi apreciezi pe de altă parte, pe cei care fac cultură, pe cei care dau o notă de solidaritate în favoarea gândirii, cel mai minunat element uman al existenței. În aceste note am găsit volumul "A doua viață a cărților mele", o selecție de interviuri cu Gabriel Liiceanu. O carte ce face o diferență corect filosofică între un loc unde există "tarabe ale culturii" și un loc unde poate exista "paradisul culturii". Dar vom remarca reușita selecției de interviuri și ideile din acestea, în câteva puncte esențiale.

Cum se face cultură?

Gabriel Liiceanu nu este un autor lipsit de controverse și antipatii, nu este lipsit de contradicții sau episoade mai puțin strălucitoare, dar nu avem cum să nu remarcăm efervescența de a lansa idei și curente de "seducție" culturală (editură, cărți, traduceri, oameni). Am descoperit la vârstele tinereții, îmbujorați de plăcerile vieții, că era important să citim "Despre seducție", de unde am aflat că vrăjirea, dezvrăjirea și revrăjirea fac parte natural din viețile noastre, iar oamenii mai fericiți sunt atât seduși, cât și seducători. Și nu aveam cum să înțelegem rolul seducției, dacă nu înțelegeam de ce este necesar să existe și câte ceva "Despre minciună", pentru a evalua cinstit natura umană și a descoperi "fraudele lingvistice". Așadar, un prim pas în a face cultură, este să observi necesitățile, limitele, imaginațiile umane și să le traduci prin idei. Idei care formează lumi, conștiințe, caractere, mentalități. Al doilea pas în a face cultură, este să remarci oameni, să le recunoști meritele, să le cercetezi gândirea și să îi admiri atunci când idealizează lumea. Din punctul nostru de vedere, atunci când răul a prevalat în detrimentul binelui, a fost atunci când utopiștii s-au înmulțit necontrolat în detrimentul idealiștilor, iar o "Declarație de iubire" pentru aceștia din urmă este o posibilă salvare. Al treilea pas în a face cultură, este să găsești contextul, să gestionezi cotidianul unde oamenii și ideile interacționează, pentru a da naștere unor potențe ale creării, ale investigației sociale, ale îndrumării către cunoaștere și înțelegere. "Caietul de ricoșat gânduri" nu este doar o simplă amorezare față de lumea înconjurătoare.

Poate deveni empatia un instinct universal?

De multe ori criticăm lipsa de empatie față de ceva sau cineva, dar nu remarcăm lipsa de rațiune (gândire) pentru a salva ceva sau pe cineva. Oare ce am face dacă toată lumea ar trăi sub un "imperativ categoric" al empatiei? Când scrii un "Apel către lichele", faci în primul rând un exercițiu de empatie față de o întreagă societate, debusolată, dezbinată și încerci prin idei și cuvinte să învingi monstrul. E adevărat că o carte poate face un exercițiu universal de empatie și că doar astfel ar fi posibilă această stare. Însă, să fim conștienți că acest exercițiu universal are nevoie și de putința unei "Despre limită". Cum poți să îi iubești necondiționat, la nesfârșit, pe toți? Iată cum deodată apare acea "Întâlnire cu un necunoscut". Astfel reluăm exercițiul de a descoperi, de a înfrunta, de a conștientiza, de a scormoni menirea și natura umană, de a limpezi dilemele confruntărilor din cotidian.

Care sunt "premisele sociale ale educației"?

Constatăm, în spusele celui intervievat, cu un realism cinstit, că nu orice face parte din natura umană poate fi și educabil. Când trăiești într-o societate unde oamenii plătesc tot felul de guru pentru a fi învățați că au gânduri și că acestea le sunt dăunătoare și că este necesar să le controlăm, "conștient", fără a avea habar ce reprezintă conștiința, nu avem cum să nu remarcăm lipsa lor de interes pentru capacitatea noastră de a ne educa. Dar dovada că educația este un motor important pentru devenirea umană, este acel "Am inventat Păltinișul!". Și mai mult, considerăm că suntem educabili, mai ales atunci când admitem că putem "Aștepta o altă omenire". Este la fel de adevărat că "nu poți înălța un edificiu uman solid cu analfabeți". Una dintre marile premise sociale ale educației, este valoare socială pe care o acordăm cititului și împlinirii prin citit. O altă premisă importantă a educației, este aceea de a lucra pentru ceva civilizator, ceva care să rămână ca model, așa cum a fost și Noica un "antrenor cultural" pentru tinerii care doreau să înfrunte ispitele vieții. La fel de importantă este premisa investiției, sau a gândi educația ca o investiție, pentru a învăța care este miza vieții, de fapt, un dialog de interes cu viața.

Hlizirea și vociferarea: elemente ale lipsei de cultură

Acceptăm că prin cuvinte și idei, omenirea are o șansă la supraviețuire, că omenirea este educabilă. "Cearta cu filozofia" este un remediu împotriva hlizelii și vociferării, tendințe accentuate ale lumii contemporane. Observăm cum amestecul de pseudo-știință, poezie, yoga, psihologism, politicianism, religii cu haine ale secularizării absorb mințile umane și le transferă într-un conclav al inteligenței artificiale. Hlizeala și vociferarea apar în spațiul public, unde ni se vinde cultură cu un soi de îmbălsămare a prostiei, cumva să nu ne prindem că nu au nimic de oferit. Și nu ar conta toate acestea, dacă nu am ști că există și "Tragicul. O fenomenologie a limitei și a depășirii". Suntem în pragul unei limite a lipsei de cultură, dar nu avem cum să depășim această limită dacă nu o și experimentăm.

Cum putem învinge ignoranța și impolitețea?

În primul rând cu darul gândirii libere și cu mult caracter, cu acea "Nebunie de a gândi cu mintea ta", cu o accedere către "Ușa interzisă", și cu cinstita constatare că cititul este o hrană imensă pentru suflet. Probabil și Gabriel Liiceanu, prin interviurile acordate jurnaliștilor, a dat un exemplu de cum poate fi învinsă ignoranța și impolitețea, cu toate scăpările umane care pot apărea în timp. Dacă autorul Gabriel Liiceanu și-a trăit "a doua viață a cărților" sale, este important să menționăm că există și o a treia viață ale acestor cărți, prin cititori. Un alt mod de a învinge ignoranța și impolitețea. "Paradisul culturii" vine la pachet cu bucuria de a citi și corect filozofic este să apreciem mințile care ne fac să gândim, fără a cădea în brațele venerației, ci doar prin a recunoaște și prin a aprecia, ipostaze emoționale de care mulți dintre noi duc lipsă. Înțelegerea și salvarea lumii vin de la oamenii cu idei, de la oamenii care fac cultură. Și pentru a nu trăi pe "Continentele insomniei", avem responsabilitatea să luptăm cu ignoranța și impolitețea. Și vorba autorului: "Vrei să mori ca un cimpanzeu? Sau ca un semizeu?". Ne putem bucura de foloasele cunoașterii, iar Gabriel Liiceanu, de fiecare dată când se exprimă în interviuri și în scris, face dovada că nu vrea să fim niște cimpanzei, altfel ce rost ar mai avea toată munca de a scrie, de a lansa idei, de a gândi.