Perfidul aprilie a fost luna în care a găsit în subsolul casei o armă din Al Doilea Război. Pornise curățenia de Paște, a cărui lumină strecoară mai întâi o rază în fiecare ființă, iar apoi, pe măsură ce Învierea se apropie, răscolește toate gândurile negre, din locurile ascunse ale minții, așa cum, atunci când întorci o piatră, creaturi minuscule și întunecate se răspândesc care-ncotro, bulversate de lumina orbitoare. A început cu bucătăria, în locul ăsta se așeza ea dimineața, după ce umplea ceștile de cafea, uneori prefera să stea pe genunchii lui, dar asta era la început, când de-abia se mutaseră împreună. Nimic de curățat aici, o făcuse mai demult, înlocuise ibricul, nefolosit de când îl trântise, cu tot cu zațul rămas, de perete, cu un espressor automat. Discuțiile dintre ei? Le-a verificat, una câte una, apoi le-a despărțit de certuri și le-a pus la loc, într-un colț ferit al minții, de unde uneori evadau imaginea unui zâmbet sau a unui "te iubesc" din vremurile de început. A luat la rând fiecare cameră, apoi baia și holul, a șters praful de pe fiecare obiect de care-i era imposibil să se despartă, s-a spălat mulțumit pe mâini, acum totul era perfect și lumina n-ar mai fi găsit niciun obstacol. Și-a făcut o cafea, dar imaginea ibricului ciobit i-a invadat gândurile, odată cu atmosfera din ziua aceea. A coborât la subsol, unde istoria lor era împrăștiată în obiectele aruncate, cu ochii după ibricul pătat de sânge. Văzuse negru în fața ochilor când ea ieșise din cameră cu geamantanul plin și ochii plânși. O mașină se oprise în fața casei... Totuși, trecuse mult timp de-atunci și nu înțelegea de ce în fiecare primăvară era copleșit de amintirile astea, mutate între timp la subsol, iar când becul s-a ars a fost un semn că trecutul trebuie să rămână unde-i e locul. A îndreptat lanterna spre oglinda ovală, cu ramă aurie, probabil mai veche decât casa, pe care fostul sau foștii proprietari o uitaseră sau o aruncaseră, martora a cine știe câtor drame de familie. Lângă ea, un scaun cu trei picioare, o masă de plastic și câteva lăzi cu sticle goale. De cealaltă parte, un frigider din lemn și un suport șubred pentru sticle de vin. A atins cu piciorul bucata de fier ieșită din pământ, de care la prima coborâre se împiedicase și care acum ieșise aproape cu totul la suprafață. A plimbat lumina de-a lungul și de-a latul obiectului, care acum semăna cu o țeavă. A încercat s-o desprindă. Câteva litere și cifre gravate pe partea aflată la vedere i-au atras atenția: M47C 1944 C37750. 1944 trebuie să fie anul, s-a gândit, poate are legătură cu construcția casei. Și-a retras brusc mâna și, pentru o clipă, a vrut să iasă la lumină, dar s-a răzgândit, a pus lanterna jos și a tras cu putere de fier până l-a dezlipit de noroiul solid. Uluit, a întors arma pe toate părțile. Și-a petrecut următoarele zile căutând informații pe net, a curățat-o, a aflat cum se numesc toate componentele, a demontat-o și montat-o la loc de câteva ori. S-a amuzat îndreptând-o spre fiecare loc din casă, ca și cum ar fi vrut să-și omoare amintirile. Poate că trebuie să sun la Poliție, s-a gândit. Și-a imaginat cum ar fi decurs discuția. Avea un singur glonț pe țeavă. Poate era un semn, s-a mai gândit. Într-o seară, s-a așezat pe scaunul de pe prispa casei, amintindu-și iar de ziua în care o lovise. A prins pușca între genunchi și și-a sprijinit bărbia de țeavă. Era ajunul Învierii, când întunericul și lumina se încleștau într-o luptă pe viață și pe moarte.