Răsfoind foarte recenta Carte despre, un inedit volum de texte publicate în premieră, foarte dense și incitante (eseuri, confesiuni), din computerul lui Gheorghe Crăciun, găsesc o frază care vine ca un răspuns concis și cuprinzător la controversata ,,cestiuneˮ a prelungirii programului de lucru la opt ore pentru profesorii din preuniversitar: ,,Zilele, zilele mele de profesor, nu pot fi transformate în aventuri.ˮ Sistemul de învățământ actual aduce din ce în ce mai multe solicitări și, cum ne place (sau nu) să le numim, ,,provocăriˮ (termenul acesta are deja ceva imperativ, aspru, insinuant), în hățișul cărora profesorul, conformându-se exemplar, nu doar că nu devine niciodată un ,,erouˮ (un profesor autentic nici n-ar pretinde un asemenea titlu egocentric, megaloman), dar munca lui nu se simte, nu se vede, e mereu în umbră. Viața aceea mare, eclatantă, în ,,lumina reflectoarelorˮ, pare că se petrece, vorba lui Kundera, ,,în altă parteˮ.

Mai întâi de toate, ar trebui să spunem că orice profesie făcută bine implică dăruire, te solicită. Ești economicos cu investiția de efort? Calitatea scade și rezultatele sunt mai slabe. Orele profesorilor sunt, în felul lor, un spectacol, o ,,regieˮ în sensul frumos al termenului. Coerența și reușita lecției nu sunt o întâmplare, ci presupun, ca în cazul actorilor, un timp de pregătire care chiar are de multe ori ceva din aerul unor repetiții. Apoi intervin sarcinile ,,colateraleˮ: aspecte ,,administrativeˮ, birocratice, scutiri, motivări, consilii, elevi care au nevoie de o abordare personalizată a predării, instruirea pentru folosirea noilor tehnologii în procesul didactic. Sunt o mulțime de astfel de îndatoriri nevăzute, neștiute decât din interior, ale căror rezultate nu sunt spectaculoase, dar a căror îndeplinire este absolut necesară. Nimic grozav, eroic, măreț. Nicio izbândă sonoră, e adevărat. Nicio ,,aventurăˮ. Rotițele mecanismului nu se văd niciodată. Dar efortul există și face posibilă funcționarea acestui concept vag, eterogen și blamat de ,,școală româneascăˮ.

Ceea ce mi se pare îngrijorător cu adevărat este decredibilizarea ideii de ,,profesorˮ, un proces care a ajuns până la stigmatizare, până la dispreț. Și mai trist este că, paradoxal, una dintre cauze ar putea fi generozitatea și discreția pe care această profesie le implică.  Se consideră pripit că în ,,sistemˮ (cât sună de rece, de cinic!) intră doar nechemații. ,,Cine să mai meargă, domʼle, în preuniversitar? Doar cei care nu și-au găsit locul în altă parte.ˮ Vorba lui G. Călinescu: pentru a fi critic, trebuie mai întâi să fi eșuat în poezie, proză și teatru...,,Dacă ești bun, intri în cercetare, profesezi în domeniul de specialitate în care te-ai format, nu stai să predai fizică și matematică elevilorˮ. Acest ,,algoritm de gândireˮ e valabil și pentru umanioare: profesorat egal mediocritate, resemnare, lehamite. Iată o judecată nedreaptă. Pentru că aici este vorba de o alegere și de un dar, nu de rezultatul unei neputințe. Un bun profesor trebuie să stăpânească exemplar cunoștințele de specialitate, la zi, ale disciplinei pe care o predă (eu l-aș vedea un pasionat și un împătimit al ei), dar mai trebuie să facă un lucru: să știe să se pună între paranteze, să nu facă niciodată caz de erudiția lui, să aibă o anumită smerenie, o modestie necesară comunicării eficiente, o știință a deschiderii și a empatiei. Mă gândesc în primul rând la ceea ce cunosc: predarea literaturii române la nivel de liceu, de exemplu. Nu e ușor să împaci exigențele didactice, pedagogice cu o anumită exigență intrinsecă a literaturii înseși, fie ea cea ,,canonicăˮ, clasică, literatură care se cere menținută cât mai autentică, în spiritul ei, nedeformată de ,,repereleˮ și baremele de multe ori prea standardizate ce reflectă, e adevărat, o veritabilă ,,cultură a bifăriiˮ, cum bine remarca acum câteva luni criticul și universitarul Paul Cernat într-un interviu. Or, această disciplină a modestiei, alături de umila muncă de accesibilizare și susținere a procesului de învățare în care elevul trebuie să strălucească, nu profesorul, pot determina o minimalizare nedreaptă a statutului  acestuia din urmă și mai ales a valorii contribuției pe care o aduce societății. Este destinul injust al celor care stau în umbră, lucrând fără zgomot, un fel de parabolă a sării în bucate a cărei importanță este revelată doar de absența ei.

Un alt aspect care generează decredibilizarea profesorilor este, pe lângă prejudecata mediocrității, transformarea lor în funcționari. Funcționarii fără ghișeu. Pentru că demonul birocrației este, în cazul lor, fluid, răsfirat, prezent peste tot. Asta le acaparează ceea ce cu atâta emfază numim ,,vocațieˮ și îi îndepărtează, fără voia lor, de idealul pentru care cei mai mulți au intrat în învățământ: să facă din disciplina lor un reper pentru viața elevilor pe care îi (in)formează, un moment de reflecție, un timp salubru, o durată stimulativă și curată ca o insulă într-o mare tot mai murdară și mai tulbure de kitsch, superficialitate și manipulare.

Nu, o zi din viața unui profesor nu poate fi o aventură, o narațiune cu victorii spectaculoase. Dar pot fi victorii ,,de etapăˮ care țin ,,sistemulˮ în mișcare. Și, cel mai important, o zi din viața de porfesor chiar e...o zi. De dimineața până seara și chiar noaptea târziu. Opt ore? Cred că discuția arată încă o dată că între vârful și baza piramidei societale nu există o comunicare prea bună, că realitatea ,,din terenˮ ar trebui studiată mai atent și că etichetările categoriilor socioprofesionale văzute ca niște caste compromise ,,angroˮ sunt profund nedrepte.