— Te iubim!

— Sunteți mai mulți?!

Păi… sunt eu. Soțul tău. Și te iubesc, că na, cam trebuie. E un fel de contract între noi. Ne-am înhămat la proiectul ăsta: să rămânem împreună, să păcălim timpul, uitarea. Și mai ales plictiseala. Asta-i rugina oricărei relații și-o scuturăm, din greu, zi de zi. Așa că te iubesc.

Mai sunt și eu, copilul tău. Adică atunci când răcesc și tu știi că exagerez durerea de cap și sleiala din mușchi, dar tot te prefaci îngrijorată și mă bagi în pat, și pui apă de ceai, și-mi faci frecție cu spirt. De fapt, chiar ești îngrijorată și vreun sfert de privire ți se tulbură. Dacă o fi ceva grav?! Așa că te iubesc și eu.

Și-apoi să nu uităm de incompetentul de aici. Uite-l, îți sare în ochi. Căci știi că nu sunt sigur pe mine, că uneori devin prăpăstios și mă înec într-un vârtej de dacă. Dacă o să rămân fără slujbă, dacă proiectul cutare o să-mi fie refuzat, dacă x-ulescu o să-și dea seama că sunt un impostor. Și tu găsești modul potrivit de a glumi pe tema asta, dar fără să lipsească plasa aia de siguranță pe care o ghicesc din felul în care scuturi calm din cap și din buzele ușor țuguiate, gata de o declarație definitivă. O să ne descurcăm orice ar fi!, spui mut, fără cuvinte. Și te iubesc pentru asta.

Apoi sunt și adolescentul din gara Brașov care se uita după fundul tău. Încă se uită. Chiar ai vrea să renunț la puștiul ăla? Și el te iubește, chit că râde ca prostu’. Dar nu pot să-l las să moară. Mă agăț de tinerețea mea, e drept, dar chiar ai vrea ca leșia asta a vieții să-mi sterilizeze sufletul? Mă gândeam că nu.

Sunt și adormitul cu ochi deschiși căruia tu îi zici visător cu V Mare. Și știi cum să-i sufli în pânze. Încrederea pe care mi-o dai e ca o plăcintă mare și caldă, abia scoasă din cuptor. E o sâmbătă după-amiaza continuă, senzația aia pe care dacă o păstrezi, poți să treci prin orice zi de luni, oricât de grea ar fi. Ti-am zis doar că-s și copil.

Să nu-l uităm pe bătrânelul plictisit care n-are niciun chef de filme, dar se încrâncenează să treacă prin toată rezerva Netflix înainte să renunțe. Și nici pe profetul care anunță apocalipse săptămânale, pe care le analizezi ca un cercetător și apoi le demolezi ca un dictator. Nu e de lepădat nici ghidul turistic care vrea să vadă toată lumea. Și nici economistul-șef care ridică planuri de investiții și turnuri iluzorii. Și morocănosul care nu vrea să vorbească, și introvertitul extrovertit, și băbălăul romantic care vrea musai doar mână în mână pe stradă.

Sunt mai mulți de eu, căci sunt egoist și fiecare om e așa, doar că prea puțini recunosc. Dar lângă tine, egoismul meu arde, fumegă, explodează și orice eu e cel mai important pentru că în fiecare eu e noi, doar noi, la infinit noi. Sunt egoistul strop de ploaie care vrea să inunde toată lumea. Ce, sună penibil?! Să fie sănătos cine crede asta și să-și vadă de drum.

Am impresia că ajungi la adevărata renunțare la sine când te prețuiești, când eu devine cea mai scânteietoare piatră, cel mai valoros metal. O fi penibil, plictisitor, zaharisit, dar nu vreau să lepăd o haină găurită și murdară ca să-mi închipui că-s generos. Căci dacă tot renunți la ceva, trebuie să fie cel mai scump, cel mai prețuit, cel mai valoros. Și-atunci tu, eu nici nu mai există. Atât de egoist sunt, înțelegi?!

— Te iubim! Noi toți te iubim.

Și tu chicotești cât două, cinci, nouăzecișinouă.