A simțit-o după parfumul de caramel și abia după aceea a auzit-o șoptind complice, ca și cum ar fi invitat-o la o cafea: Sabina, la șefu’.

Sabina pășește în urma secretarei fără să se gândească de ce-o cheamă. Este vineri, cu două ore înainte de sfârșitul programului, și orice i-ar spune, ea va zice da-da, zâmbind cu ochii fixați pe buzele lui, până când o să-l vadă bâlbâindu-se. Nici gând să stea peste program ori să lucreze în weekend. Și nici n-o să se supere dacă-o să-i facă scandal, când o să-i facă.

Generalul este un bărbat de patruj de ani care stă în fotoliul lui de piele cu picioarele aproape lipite, simțindu-se confortabil atâta timp cât puișorul îi stă ascuns în carnea de catifea. Sabina îl ascultă zâmbind, mărindu-și din când în când ochii și mișcând alene bărbia, în timp ce își expune genunchii lustruiți cu fond de ten.

Trebuie să facă o situație, cum să nu, abia așteaptă, deși știe sigur că n-o să se apuce mai devreme de marți. El vorbește continuu, iar ea se gândește câți bani face prăpăditul ăsta, cu picioarele lipite și grămăjoara de piele penibil pusă la adăpost. Și-l imaginează căutând cu degetele înțepenite dunga fermă a unor chiloți și-o apucă râsul. Nu se manifestă, bineînțeles, dar îi sclipesc ochii încadrați de genele rimelate, iar directorul general își dă seama că ceva nu e în regulă, așa că încheie mai sobru și mai devreme decât plănuise.

— Luni la prima oră vreau să am situația pe birou.

Ea nu-l contrazice, nu comentează, dar nici nu promite. Se ridică fără grabă și e gata s-o ia spre ușă când coada ochiului suge la iuțeală culorile topite în pământul negru. Se întoarce și se uită bine prin geamul care pare nou-nouț și vede rondul din mijlocul bulevardului, un oval tivit cu bordură gri, proaspăt ornat cu panseluțe. E un tablou normal și chiar jalnic, dar care îi dă fiori. Se uită din mers și simte cum stratul de flori i se înfășoară pe talie, covor otrăvit, amintindu-i fulgerător de bărbatul înșurubat în carnea ei.

Nu-i plac clipele de felul ăsta, dar nici nu le detestă. De fapt le iubește și le urăște în aceeași măsură. Mai mult le urăște, știind că are nevoie de ele. Mai ales în locul fierbinte al dorințelor ei, aleargă înnebunită să prindă o bucățică din amiaza de iulie, cum ar fi conturul îndepărtat al panseluțelor, pământul lipit de marginea sandalelor albe, plasa din rafie verde, cutia de tablă cu trei râme zvârcolindu-se sub pumnișorul de pământ, în fine, lucrurile care colcăie și țipă în hamacul deliciilor, ascunse sub cuta groasă a creierului ei, unde își ține pitit un singur secret: întâlnirea cu bărbatul înșurubat.

Dar Sabina detestă întâlnirile surpriză. Stratul de panseluțe din mijlocul bulevardului o luase prin surprindere, fusese o secundă jenantă, ca atunci când suflarea vântului îți umflă fusta imediat după ce l-ai scuipat pe-un nenorocit în creștet. Îți strică plăcerea victoriei. Tot așa resimțea acum întâlnirea cu panseluțele colorate, care îi frânsese șalele tocmai când să iasă triumfătoare din biroul generalului. Nu că el și-ar fi dat seama de asta, ci doar pentru că ei i se părea important.

Era vineri, la sfârșitul programului și spatele Sabinei, mișcat ritmic, de la un omoplat la altul, trebuia să iasă drept din biroul dobitocului, să-i dea subiect de gândire până luni, când o să-și apropie buzele de urechea lui și-o să-i spună, băgându-i un teanc de hârtii vechi sub nas, mai am nevoie de puțin timp, aș zice să mă lăsați până mâine, ca să definitivez tabelul ăsta și să mai verific graficele, iar el, agitat, prefăcându-se că citește teancul de file, îi va răspunde grosolan, ca de obicei, trebuia să le am deja în formă definitivă, ce dracu, de-aia te plătesc, se va da câine rău, fără s-o privească, iar ea va strânge repede hârtiile și va da fuga spre ușă, mulțumind pe câteva tonuri până când va fi sigură că el răsuflă ușurat c-a scăpat de ea.

În sfârșit, invazia panseluțelor îi frânase elanul și închizând ușa biroului se gândea că generalul îi văzuse ezitarea și slăbiciunea și adevărata față. Dar nu era momentul s-o lungească mai mult, pentru că era vineri, la sfârșitul programului, iar gândul acesta o făcu să-și ridice umerii și să treacă triumfal pe lângă geamurile celor cinci birouri care o despărțeau de biroul ei.

Zilele de vineri o pun în priză. De la 5 la 7 stă în cadă, simțind sarea perfidă, ca o ploaie de ace, își pune mască de argilă, se machiază, se scoate pentru toată săptămâna.

Seara, pe la 9, trebuie să ajungă la Cașcaval, unde are întâlnire cu Dani Pascu. De fapt e un club dichisit, pe care îl cheamă Fanfan, dar pentru că alături fusese cândva un magazin de brânzeturi, i-a rămas numele Cașcaval. Vine lume cu pretenții, în special de prin televiziuni, nu chiar vedete, cât ăia hămăliți toată săptămâna - să dea telefoane, să se ocupe de cafele -, oamenii buni la toate. Dani este copywriter în Pro. Nu e  foarte mulțumit de munca lui, dar orișicât lucrează într-o televiziune și mai ales față de Sabina, care e la o firmă de imobiliare, are ceva superioritate, poate să se dea vedetă. S-au cunoscut săptămâna trecută, suficient cât să-și fi făcut o părere, iar în noaptea asta or să treacă la nivelul doi, fără mofturi și fără textile. Există ceva care-o atrage la el, o atitudine familiară și primitoare, deși nu se așteaptă la cine știe ce. Probabil că sărută apos, după cum i se răsfrânge buza roșie în timp ce vorbește. Pare un bărbat care nu s-a mai îndrăgostit din liceu. De fapt, la cei 29 de ani ar putea fi considerat un mascul deja scuturat, cam coclit, din categoria celor care stau pe scaun și rod plasticul unui pix albastru de dimineață până seara, când dau fuga într-un club, cu altă față, gata să păcălească giogiolinele în călduri. În sfârșit, n-are rost să-l denigreze, mai ales că la noapte e hotărâtă să-i desfacă pantalonii.

Sabina își întinde fără grabă pasta gri peste obrazul înflorit de cât stătuse în cadă și se gândește cu oripilare că își poate imagina fiecare detaliu al nopții care va veni, dezamăgită din start și aproape tristă la gândul că știe dinainte fiecare detaliu al îmbrățișării viitoare, fiecare mișcare a lui Dani, care se vede de la o poștă că e genul ăla, căruia îi crește respectul de sine imediat ce-și dă chiloții jos. Asta o enervează cel mai mult: infatuarea băratului dezbrăcat, care în ciuda evidențelor, se poartă ca și cum ar fi cuceritorul lumii. E un biet animăluț cu data de expirare înscrisă la vedere și care se poartă ca și cum ar fi nemuritor. Unii chiar vorbesc pe un ton contrafăcut, ofensați să se afle acolo, în patul ei, cu cearșafuri de satin, iar alții au o poftă nebună de povestit ca și când ar fi uitat cu desăvârșire pentru ce se află în dormitor.

Dar de ce s-ar amărî din start? În fond Dani Pascu e un tip în mod evident singur și hotărât să pună capăt singurătății. Și are ceva care o atrage, mai mult decât modul lui prietenos și disponibil. E un bărbat scund, care îi ajunge Sabinei puțin mai sus de umeri, iar când sunt așezați, el își ridică ochii spre ea ca și când i s-ar uita pe sub fuste. Și există ceva mai mult decât atât. Sabina evită să se gândească la asta, prefăcându-se preocupată de chipul ei, acum lustruit ca al unei statuii de lut. Numai ochii albaștri se mișcă în mijlocul argilei care îi acoperă fața, aducându-i aminte de fâșia de pământ înflorat. N-are încotro și trebuie să recunoască: ceea ce o atrage la Dani Pascu nu este nici obrazul lui proaspăt ras, nici buzele de cireșe confiate, ci talia groasă, mai precis, burta umezită pe sub tricoul roșu. Nu este un bărbat gras, ci unul cu burtă. Pe Sabina o scârbesc bărbații cu abdomenele înhămate în mușchi încordați, masculi din cauciuc care își petrec jumătate din viață trăgând de fiare. Dar i se încălzește uleiul din candelă imediat ce vede o burtă păroasă, ieșită ocazional de sub un tricou aburit. E în stare să uite toate regulile, îi cedează genunchii și se topește în amintirea zilei de iulie, lipită de burta moale și umedă a acelui bărbat, singurul pironit în fibrele ființei ei.

Bineînțeles, nu face elogiul bărbatului cu burtă. Nu este o temă pe care s-o abordeze nici măcar în treacăt, tocmai în ziua de azi, când femeile se mișcă printre bărbați de plastic, drepți, a căror piele pare întinsă peste câteva kilograme de mere tari. Și ea se holbează la ei, ca toate femeile, dar așa, cum te uiți la un tort de ipsos, pus în vitrină. Doar nu mănânci tortul de decor. În schimb, tricoul lui Dani, întins în dreptul buricului, scurt, până în betelia pantalonilor, îi dă fiori și îi deschide coridorul secret care duce direct în inima zilei de iulie.

După ce își spală fața, Sabina trece la oglindă și începe să se machieze. Pentru Dani Pascu s-ar potrivi o față trandafirie, cu pleoape în roz și gri, cu buze lila și rimel negru. Plus pomeți neteziți cu fond de ten și colorați cu rose guimauve. Nu trebuie să-și facă iluzii. Dar nu se poate abține. Se ambalează ca de fiecare dată, deși istoria se repetă cam în aceiași termeni. Nu-și propune să se-ncurce cu bărbați de weekend, dar în ultimul an s-a întâmplat tot așa, adică vinerea a mers la Cașcaval s-a lipit de un tip alături de care și-a petrecut câteva ceasuri, cel mult o noapte. Și de fiecare dată a fost vorba despre un bărbat de până în treij de ani, alterat, convins că i se cuvine o noapte cu Sabina și hotărât s-o folosească și-a doua oară. Ca și când s-ar culca cineva de două ori cu un bărbat de weekend! Nici chiar dacă ar fi teribil de disperată. Or, ea are confortul acesta de a trăi fiecare îmbrățișare ca pe o întâlnire cu bărbatul crescut din inima unei zile de iulie.

Acum trebuie să-și aleagă hainele. În dulap stau aliniate umerașele cu rochii de toate culorile. Caută la repezeală o fustă de mătase, dar printre degete i se strecoară un imprimeu vesel, care într-un mod neașteptat îi aduce în minte rochia cu bretele, pe care o purta în acea zi de vară, când un bărbat necunoscut s-a-nfipt pentru totdeauna în carnea ei. Și-o amintește în detaliu, mai mult, își aduce aminte și clipa în care-a cumpărat-o, pe la începutul verii, după ce a văzut-o atârnând pe un umeraș din magazinul Cocor. Era o rochie de mătase, cu bretele mărginite de-un volănaș, descheiată în față cu 5 nasturi. Imprimeul a atras-o de la distanță, niște floricele galbene pe un fond bleumarin. I se părea că a purtat rochia aia o sută de ani înainte s-o vadă spânzurând pe umerașul din magazin și a știut imediat c-o s-o cumpere și că de ea se leagă o întâmplare viitoare, ceva teribil, pe lângă care s-ar putea să treacă și să rateze.

Din păcate n-o mai are, s-a pierdut cândva în perioadele în care și-a aruncat hainele. Dar anul trecut a dat peste un material similar, din care și-a făcut o bluză. N-o poartă. Firește, o astfel de piesă nici măcar nu se ține la vedere. Ea înflorește în nopțile fierbinți în care se întoarce de la Cașcaval cu câte un bărbătuș infatuat, pe care îl redimensionează, aducându-și în memorie floricele galbene palpitând sub mișcarea sânilor, în ziua fierbinte în care a pășit întâmplător pe teritoriul bărbatului de miere.

La Cașcaval e destul de multă lume, și cunoscută, și necunoscută. Dani Pascu se ridică s-o întâmpine cam emoționat, cam fâstâcit, de fapt, de-a dreptul complexat de silueta lui de băutor de bere. Tricoul albastru îl face să arate mai slab, în special din profil. Se dăduse cu Aqua di Gio.

Ciao, iubita! Dani zâmbește din tot sufletul și se întinde s-o sărute, e clar că i se pare coborâtă de pe podium-ul manechinelor. Îi simte mirosul îndepărtat și se gândește că n-a apucat să-i vadă bine picioarele acompaniate de fâlfâiturile fustiței de mătase.

Ciao, Dani. Ea îi spune cuvintele aproape de ureche, dorindu-și ca el să-i simtă parfumul și dorințele și efortul.

Clubul e luminat ca o sală de cinema, iar ochișorii oamenilor strălucesc în toate părțile, și spre partenerii lor și pe la alte mese. Cei mai mulți se cunosc, au avut parte chiar de legături mai strânse, deși ocazionale, iar revederea îi face să se simtă ca pe scenă. Sabina chiar se salută discret cu câteva persoane, atât cât să-i atragă atenția lui Dani, care oricum nu mai are nevoie de altceva, fiind din prima clipă agățat de ochii ei strălucitori, iar din când în când lipit instantaneu de bluza bej, care pare desenată pe bustul ei. Nu se gândește că noaptea asta o vor petrece împreună. Nici măcar nu s-au sărutat. Îi este evident că femeia o să-l mai poarte vreo săptămână poate și mai mult, la cum arată.

În schimb, pentru Sabina lucrurile sunt clare. Se află aici ca să bea un pahar de nu contează ce și pe urmă îi va spune clubul ăsta a ajuns de căcat, hai să ne cărăm dracului de-aici, contând bineînțeles pe solidaritatea lui imediată, de băiat conectat la cuvintele alea de le știe toată lumea.

Paharele cu suc alcoolizat și felioare de portocale încep să se golească pe măsură ce Dani povestește chestii aiurea despre cât de nesimțită e lumea prin care se mișcă el. Povestește tâmpenii, dar încet-încet se ambalează încântat de ochii ei, care nu-l slăbesc o clipă. Este gata să-i spună toate secretele și dornic chiar să-i povestească tot, ca și când ar fi avut ultima ocazie de a-și mai spune cuiva punctul de vedere. Ea îl ascultă încântată și îl aprobă din tot sufletul, încât el ar vrea să nu se mai termine niciodată această întâlnire, să rămână pentru totdeauna pironit pe scaun, cu ochii în ochii ei. Își imaginează din când în când cum ar fi să-i ridice fustița de liliac, dar nu cu o dorință care să-l facă să se ridice automat de pe scaun. Așa că e aproape luat prin surprindere auzind-o spunând hai să ne cărăm dracului de-aici.

Ajunși în dormitorul Sabinei ar fi vrut amândoi să renunțe, el n-avea nici un chef să se dezbrace, iar ei îi dispăruse dorința. Însă era prea târziu, ajunseseră lângă patul întins ca o pârtie de Crăciun. Lumina veiozei cade pe un șold al ei, un puișor crescut pe neașteptate.

Sărutul de lângă pat le aduce un car de gânduri care se mișcă într-o viteză nebună. El vrea să se concentreze pe chestiunea importantă: să nu-i scape vreun loc neatins, înainte de a se prăvăli peste patul alb. Dar în același timp vrea să se uite în jur, să vadă, să observe, mai ales un tablou care se afla atârnat chiar deasupra patului, o pată portocalie, care îl tot face să-și îndrepte privirea spre ea, pentru că în mijlocul globului, ca în sufletul unor flăcări, se zăresc siluete, oameni îmbrățișați, femei sau bărbați de sticlă aurie.

Nici Sabina n-ar fi vrut să nu se grăbească, însă de cum își lipise palma de burta caldă, își dăduse seama că nu va putea să rămână indiferentă la cerul albastru care palpita disperat deasupra stratului de pansele proaspăt sădite. E aici, cu amândouă mâinile pe Dani Pascu, îi simte pulsul, îi atinge buzele, dar creierul ei e gata să se conecteze la ziua fierbinte de iulie, fără de care nu poate să desfacă picioarele. Venea aici, ca la o mare încercare, cu tot felul de bărbați care o doreau, dar de fiecare dată se simțea aspirată, fâșie cu fâșie spre cuptorul în care se dezlănțuia ființa ei. În afară de el, nu exista decât un pat neted și un bărbat care se lăsa cu toată greutatea peste ea ori care îi prindea părul sub pumnii strânși lângă urechile ei. Oricum ar fi fost, toate lucrurile însemnate se petreceau dincolo, în lumea bărbatului de foc.

Dani vrea să-și scoată tricoul, dar ea îl oprește pe neașteptate. Îl ține cu amândouă brațele, încercând să-și strecoare vârful nasului pe sub pânza umedă a tricoului, lipindu-și din când în când buzele de părul zburlit în jurul buricului. Își lăsă obrazul pe burta lui și un covoraș de flori i se ridică din creier. Cu două degete îi pipăie nasturele metalic de pe betelia pantalonilor, iar Dani se grăbește să se descotorosească de haine. Ea continuă să stea cu obrazul lipit de burta lui și să viseze la o zi însorită de vară. Apoi se hotărăște s-o ia pe cont propriu. Intrarea lui Dani era ca o întâlnire emoționată. El amuțise, iar din când în când o lăsa să-i asculte respirația apăsată de dorință și înfrânată din loc în loc, ca și cum s-ar fi temut să nu-i descopere ființa hămesită și ascunsă între pliurile lumii lui. Sabina îl simți venind ca pe un val care o acoperea lent de la genunchi spre bărbie. Acum îl dorea din tot sufletul, ca și cum ar fi fost crescut din ea și s-ar fi temut să nu-l piardă. Erau singuri, fără vara de miere, fără stratul de panseluțe, doar ea și Dani, ca un bulgăre cremos. Se apropia de el ca de fundul unei ape, dorindu-l câinește, cu durere și cu presimțirea că n-o să poată să treacă bariera de fier, care creștea în fiecare secundă exact cât să bareze locul de ciocolată topită, în care crește floarea plăcerilor. Se lovise deja de câteva ori de parapetul aspru care o oprea să ajungă în baia ocrotitoare, mai precis în cel mai sigur loc din lumea în care ea să fie iubită la modul absolut și purtată pe brațele fidelilor admiratori.

Dar grădina fericirii rămânea închisă și de data aceasta. Strângea între picioare corpul viu al bărbatului căruia îi uitase și numele, gata să izbucnească în plâns, când de sub cortina care se apropia începu să fâlfâie ușor, mai întâi ca o eșarfă cu flori galbene, apoi, ca o siluetă, ziua de iulie cu toată armata ei salvatoare, de la stratul umed în care cineva înfipsese panseluțe înflorite și până la conserva argintie, în care colcăiau râmele. Toate forțele ieșiră la iveală, ca și cum i-ar fi sărit în ajutor, una câte una, aducând cu ele adevărata putere și floare a vieții care era bărbatul de catifea, zâmbitor și tandru ca în acea zi de iulie, care îi înflorește în suflet ori de câte ori o apucă disperarea, iubind-o și înfuriindu-se uneori de această lipsă de progres, de întoarcerea periodică la un paradis patetic.

Ziua de iulie nu este tocmai cea mai frumoasă zi din viața ei. Nici pe departe. Este doar secretul murdar care îi pune în mișcare aripile de foc. Dar nu este nici o zi oarecare, ci ziua întâlnirii cu el.

Sabina își amintește în amănunt de amiaza de iulie, în care stătea în spatele blocului, cu toată lumea ei cotidiană, copii de pe toate palierele, băieți care jucau fotbal, mâța lu’ tanti Paraschiv urcată în salcia de lângă masa de șah, bunici așezate pe cele trei bănci de sub plopi, între care și bunica ei, care o tot striga din când în când Sabinuca, vino mamă să-i arăți lui tanti Ionescu rochița, în sfârșit, bunica ei exasperantă, pe care nu putea s-o schimbe cu niciun chip. Iar la capătul aleii stătea ea, îmbrăcată în rochia înflorată a cărei amintire îi ridică pulsul, rochia cu floricele galbene și volane pe umeri. Se simțea frumoasă pentru că rochia asta îi sublinia talia înaltă, venind ca o pâlnie, până aproape de genunchi. Mai ales bustul arăta bine, căci sub mătăsica plină i se conturau sânii, ca două prune coapte, mai mult moi, într-un mod plăcut, inflamați.

Se plimba în capătul aleii, așteptând-o pe Lili să coboare, pipăindu-și din când în când părul strâns la spate ca o coadă de coțofană. Apoi, tot făcând pași de așteptare, a ajuns în gang. Prin el se ieșea în Bulevardul Mihai Bravu, care arăta ca un mare fluviu cucerit de mașinile în viteză. Era mijlocul lui iulie, iar strada părea încleștată în lumina de vară, iar din asfalt se ridica miros de smoală topită. Pe trotuar treceau din când în când oameni încălziți și mâhniți parcă, iar de deasupra, de pe pervazul unei ferestre, cobora vocea unui crainic de radio, care spunea ceva pe un ton atât de tărăgănat că Sabina se gândise și atunci, și multă vreme după aceea, că proprietarul radioului adormise apăsat de monotonia acelei voci. Nu era nimic de văzut și probabil că s-ar fi întors în curtea blocului, dacă n-ar fi izbit-o fulgerător fața zâmbitoare și mirată a unui bărbat care se uita deschis spre ea, ca spre o ființă de mult așteptată.

Era un om tânăr, cu pielea de culoarea mierii, bronzat ca un blond și cu ochii ascunși de borurile unei pălării de pai, aproape nouă. Îi zâmbise cu toată fața și apoi îi întinsese o floare galbenă și mov, pe care o ținea în palmă ca pe un mic balon. Omul stătea în mijlocul bulevardului, pe un refugiu pe care tocmai fuseseră plantate pansele. Pământul negru le punea bine în evidență, iar bărbatul părea să fi aranjat până atunci straturile. Avea pantaloni scurți și un tricou care abia îi acoperea burta aurie. Ceva mai departe, două femei moțăiau la umbra unei barăci în care probabil că muncitorii de la spații verzi își țineau uneltele. Sabina privise și spre cealaltă parte a bulevardului, unde apăruse din senin un strat colorat de pansele, frate cu acesta. Se bucurase inițial, la gândul că acum avea sub fereastra dormitorului flori aliniate cu grijă, doi ochi în miezul gri al șoselei.

Cu strângere de inimă, trecuse strada spre rondul de flori, aproape mirându-se că traversează fără grijă, printre mașinile care rupeau asfaltul încins. Nu avusese nimic în gând și știa precis că face ceva deosebit și nepotrivit totodată, iar când a atins floarea din mâna acelui bărbat fericit, se simțise ușurată că misiunea ei s-a încheiat. În fond, trecuse strada cu un scop nobil: pentru o floare. Voia să se întoarcă, dar pământul era mocirlos, iar sandalele ei albe intraseră ca într-o plăcintă. Era murdară și nici nu-i venea să-și mai smulgă tălpile din clisa de pământ bălegăros.

— Ei, aici se intră fără sandale, îi spusese bărbatul, arătându-și labele mozolite.

Continua să-i zâmbească, iar ea se simțea bine în preajma lui.

—Dumneavoastră ați pus florile?

— Eu și cu doamnele de-colo. Dar nu e terminat.

—Ce-ar mai fi de făcut? întrebase din nou Sabina.

Și atunci el îi arătase un colț de pământ pe care erau semnalate cu bețișoare albe locurile în care mai trebuiau plantate pansele.

—Hai nu vrei să mă ajuți?

Întrebarea lui o luase prin surprindere. Niciodată nu s-ar fi gândit să-l ajute pe-un om de la spații verzi, care oricum era plătit să facă treaba aia. Și în plus, bunică-sa nu i-ar fi permis nici să stea de vorbă cu astfel de oameni. Era contrariată și jignită, dar el nu părea să-și dea seama.

— Hai să facem frumos, că doar locuiești aicișa, în blocul ăsta și pentru tine punem panseluțe, ca să te bucuri de ele.

Omul îi vorbea cumva politicos și totuși ca și când s-ar fi cunoscut de la începutul vieții.

—De unde știți unde locuiesc eu? întrebase Sabina, încercând să-l pună puțin la respect, însă omul începuse să râdă, iar râsul lui era plăcut, ca o ploaie caldă. Din pământ ieșea miros de viață și răcoare, iar râsul bărbatului făcea ca fâșia de pământ din mijlocul bulevardului să devină o planetă peste care el era stăpân. Îl plăcea pe acest om, și-ar fi vrut să mai rămână pe insula de flori, iar el înțelesese pe loc acest lucru.

În scurt timp stăteau amândoi aplecați peste stratul de pământ și sădeau plantele gata înflorite, așezându-le în gropile mici, făcute cu un băț cât creionul. Se uita la mâinile lui agile și terfelite cum înfig bastonașul de lemn în pământ, apoi ea îi dădea o plantă din lădița de plastic în care tulpinile ancorate într-un bulgăre erau așezate una lângă alta. Începuse să-i spună că știe bine zona și chiar blocul ăsta, în care a presupus că locuiește și ea, încă de pe vremea în care avusese o iubită la ultima scară, cea cu salcia. Gândul că acest bărbat avusese o iubită îi dădea fiori. Nimeni până atunci nu-i povestise despre iubiți. El i se confesase despre această femeie, pe care o aștepta serile lângă salcia de la scara 3, încât acum, amintindu-și, i se pare că ea însăși a văzut-o, alergând din ușa blocului în brațele lui. 

Apoi se întâmplase atingerea. Bărbatul nu mai avusese răbdare ca ea să-i dea o nouă plantă, ci întinsese pe neașteptate brațul spre lădița de plastic, iar în drumul lui, își lovise dosul palmei de sânul ei. Fusese o atingere fulgerătoare, aproape de nesesizat, dar care îi electrocutase creierul și o făcuse să audă pentru prima oară glasul ascuns în măruntaiele muntelui. Știa că ar fi trebuit să-i fie jenă, dar nu îndrăznise să-l privească, simțind că e roșie ca un drapel muncitoresc. Apoi continuaseră să pună flori, în timp ce el îi povestea cu voce joasă, conștient că numai pentru ea vorbește.

—O așteptam seara lângă salcie și cum îi vedeam rochița albă, ieșeam din întuneric și-o luam în brațe și-o lipeam pe zidul blocului. Poate-o cunoști?

—Dacă-mi spui cum o chemă, încercase Sabina, cu voce la fel de stinsă, continuând să privească pământul tihnit.

—Cum o cheamă, cum o cheamă! Păi pe tine cum te cheamă?

—Pe mine? Era atât de surprinsă, ca și cum abia atunci s-ar fi simțit cu adevărat deranjată, încât, uitând de jena anterioară își ridicase privirea spre el. Atunci îi văzuse cu adevărat ochii aproape verzi, care se topeau pe măsură ce el îi vorbea, strecurându-se ca niște râuri de miere în sufletul ei topit și cleios.

Când i-a spus cum o cheamă, el i-a întins mâna ca unui camarad, rostindu-și la rândul lui numele, care se ridicase spre cer ca un parfum evaporat: Ginel.

Și atunci se întâmplase a doua oară. O apucase de umeri, ca să treacă ușor în cealaltă parte, iar din înălțimea umărului ei, lovise cu degetele sfârcul îngrozit și doritor al sânului ei. Din momentul acesta nu mai făcuse decât să aștepte următoarea atingere. Îi tremurau puțin genunchii și în locurile cele mai obscure ale corpului ei se anunțau inundații catastrofice. Dar gândul înecului era mai presus decât toate celelalte dorințe. Întreaga viață se reducea brusc la nevoia disperată ca el să mai întindă măcar o dată mâna spre sânii ei, pe neașteptate balonați și aprinși. Ginel nu părea însă că s-ar mai gândi la ea. Era preocupat de ultimele panseluțe și începuse să-i dea ordine:

— Pune tu în partea asta trei pe rândul de sus și două jos.

Iar ea se conformase repede, aproape rușinată de așteptarea aridă, și, într-un târziu, chiar hotărâtă să renunțe, când în sfârșit, mâna lui, ca o pernă înfășurată în piele veche, venise direct spre sânul ei drept, netezindu-l ușor în timp ce-i lăuda rochia. E din ceva mătăsică, nu-i așa? o întrebase el, iar ea simțise pentru prima oară și atingerea pânzei lucioase, care acum încetase să mai fie un veșmânt, pentru că era purtătoarea mesajului pe care îl primise de la mâna umflată și aspră, ca a unui vechi ursuleț de mușama. Niciodată după aceea nu s-a mai putut gândi la rochia cu flori galbene decât ca la complicea acelei întâlniri, care a fost singura întâlnire valabilă din viața ei. Își aduce aminte floarea galbenă care sălta încet pe fondul întunecat al unei rochii îmbibate cu toată jalea neîmplinirii.

Când își ridicase din nou ochii spre el, i se păruse că plânge. O privea ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii, iar ea își umflase pieptul, rugându-se aproape, cu ochii ei albaștri, să mai întindă încă o dată mâna și să ia. El venise încet spre ea, dar când ajunsese destul de aproape i-a spus șoptit: să mai punem florile astea și aplecându-se, se aninase din nou de umărul ei, lăsându-și apoi mâna spre cocoloșul de foc, strângându-l câteva clipe în podul adânc și cald al palmei lui, iar când ea simțise că o va părăsi, îi atinsese repede degetele, fără să îndrăznească să-l rețină și fără să poată să facă mai mult decât să-și lase întâmplător palma umedă peste palma lui dorită.

—Nu vrei să vezi ce e în baracă, ai? o întrebase el, în timp ce aproape că smulsese lădița cu cele câteva flori rămase și, fără să aștepte răspunsul, s-a îndreptat spre coșmelia din pal, lângă care cele două femei stăteau culcate, arătându-și carnea moale printre fustele lungi, de stambă. Erau două femei mai bătrâne decât mama Sabinei, transpirate și somnoroase, dar care în mod evident nu dormeau. Încă de pe atunci îi trecuse prin gând că ele erau la curent cu toate întâmplările prin care trecuse și, pășind în urma lui Ginel, se gândea cu groază că una dintre femei ar putea să-i reproșeze că nu se poartă cuviincios. Dar nici nu avea tăria să renunțe.

În baraca improvizată era o cutie de conservă, cu două-trei râme ascunse sub un pumn de pământ, iar într-un colț zăceau o plasă goală din rafie verde, câteva sape, o greblă și un ghem de sfoară, toate rămase în creierul Sabinei ca într-un depozit de mare siguranță.

Ginel i-a făcut semn să se aplece la intrare și amândoi s-au așezat pe pământul uscat și albicios, neatins de furtunul care îmbibase restul parcelei. Printre crăpăturile șandramalei se vedeau mașinile trecând în viteză pe bulevardul încins și fragmente din oamenii care populau trotuarul din când în când.

—Îți place aici? O întrebase el, ca și cum era ceva de plăcut. Sabina dăduse repede din cap, iar el se apropiase de ea, așa cum stătea alături, punându-i din nou mâna pe umăr, apoi îi mângâiase gâtul și cum părea că nu mai are de gând să plece de-acolo, pe Sabina aproape că o podidise plânsul. Ea îi strânsese între degete mâna caldă și o trăsese puțin mai jos, privindu-l, în timp ce-și umfla pieptul răscolit. În cele din urmă, și-a lăsat palma peste ghemușorul moale și l-a strâns cu doar două degete. Era ca un animal turbat care își dorea să moară, iar Ginel îi simțea dorința prin vârfurile degetelor lui, care se încleștaseră ceva mai strâns pe umflătura vie de sub rochia de mătase. Apoi o abandonă dintr-o dată, lipindu-și buzele de buzele ei.

Atingerea o luase prin surprindere, era ca o lingură de supă băgată-n gură cu forța.

—Nu te-ai mai pupat pân-acum, nu-i așa?

Îl privea în ochi fără să răspundă și atunci el continuase să vorbească.

—Dar ce-ți place? Îți place să te trag de țâțe?

Sabina își simțise capul incendiat și primul impuls a fost să se ridice. Dar nu știa cât este de greu să se rupă de lângă acest bărbat, care pătrunsese în locurile ei secrete, cu tentacule subțiri, unduioase și declanșatoare de ploi. El îi mângâiase apoi volanul de pe bretea și, lin, ajunsese la primul nasture al rochiei ei. Își pironise ochii pe tricoul lui umed, așteptând cu sufletul la gură urmarea. Colțul rochiei de mătăsică alunecă și odată cu el și breteaua învolănată, iar țâțișoara ridicată din miezul cărnii arăta acum ca o caisă răscoaptă, gata să plesnească, dacă n-ar fi fost ținută de sfârcul bățos, ca un șurub de fier. Ginel a pipăit cu degetul mare moțul rigid, apoi a scos din rochie și celălalt sân, parcă mai alungit și mai supărat. S-a aplecat spre ea, în timp ce palma ei ajunsese la burta moale și caldă, care se răsfrângea puțin peste betelia pantalonilor.

I-a simțit răsuflarea risipită peste moțul arzător și pe urmă el i-a luat între buze cocoloșul de carne inflamată, îndurerată și cuprinsă de jale.

Se uita la cer prin crăpăturile căsuței de pal, lăsându-se să alunece pe spate ca și cum ar fi fost pe cale să atingă cea mai fierbinte dorință a tuturor timpurilor. Stătea întinsă în mijlocului unui bulevard, pe care vâjâiau mașinile grăbite, și simțea arșița verii scurgându-se din toate direcțiile spre locul colcăitor dintre picioarele care nu mai erau de mult picioarele ei, dorindu-și ca această clipă să nu se termine niciodată. În gât începuse să-i crească o peltea dulce și fluidă.

Îi simțea gura, răscolindu-i țâțele, care abia scoseseră capul în lume, și era hotărâtă să rămână pentru totdeauna lipită de acest bărbat.

A fost însă doar o clipă, bătută în cuie pe creierul ei, când ea murea pe pământul întărit de secetă, în timp ce un bărbat, primul ei bărbat, sugea prima jale a țâțelor ei. O luase de mână și încerca să-i strecoare palma fragilă în pantalonii de doc, pe sub burta fierbinte și mișcătoare, când în ușa barăcii s-a auzit ca un bici glasul unei femei supărate:

—Ce faci mă Ginele aici, ce dracu, mă, ai ajuns să te fuți cu copiii de școală?

Restul întâmplării plutește ca o vomă. Sabina nu-și aduce aminte cum a ieșit din căsuță, dar i s-au întipărit în suflet cuvintele femeii care vorbea fără oprire, ca și cum ar fi vrut s-o audă tot bulevardul:

—Du-te fă, de-aici, de-acum ai luat-o? Mă-ta știe, fă, c-ai dat de gustul pulii?

În dimineața următoare nu mai erau acolo nici baraca de pal și nici muncitorii. Pe Ginel nu l-a mai văzut niciodată, dar el trăiește încă în sertarul ascuns al ființei ei, de unde iese în fiecare noapte ca s-o salveze de groaza, de singurătatea și de neputința, cuibărite în fiecare bărbat de weekend.

(în Povești erotice, Ed. Trei, București, 2008)