Andrei Novac, 35/ povestea nespusă a unei revoluții, Editura Vellant, 2024

Într-un peisaj literar complex, Andrei Novac readuce în prim-plan durerea și jertfa celor care au plătit cu sânge speranța noastră pentru Libertate. Volumul "35/povestea nespusă a unei revoluții" nu este doar un simplu volum de poezie, ci o resuscitare a memoriei naționale prin cuvânt, sunet și imagine, un act poetic de memorie colectivă, o elegie profundă pentru 35 vieți atât de nedrept și brutal curmate – numărul nu e întâmplător, ci reprezintă toți atâția ani, împliniți de la Revoluția din `89, până în 2024 anul apariției lui.

După cum ne-a obișnuit în ultimul timp, Andrei Novac cultivă același concept nou de poezie-spectacol sau poezie-performance, și, printr-un QR de pe prima pagină ne deschide drumul către un audiobook special, cu o coloană sonoră semnată de Ovidiu Lipan Țăndărică, ce adaugă poemelor profunzime, ritm și note grave. Vocea Ștefanei Samfira devine un canal prin care durerea capătă consistență, iar sound design-ul lui Eugen Mihăescu transformă audiția într-o experiență aproape de coloana sonoră a unui film al suferinței și speranței.

Ilustrațiile realizate de Flavia Lupu conturează, prin linii simple și expresive, fragilitatea și inocența acestor vieți întrerupte brutal.

Pornind de la un fapt cutremurător – moartea a 35 de copii și tineri în timpul Revoluției din 1989 – volumul oferă fiecărei victime un nume, o poveste, o voce poetică.

Poemul 01. care deschide seria de elegii îl amintește pe Andronic Vladimir Cătălin, bebelușul de o lună împușcat în pătuț, poemul 02., pe Negruțiu Laura Andreea, în vârstă de 10 ani, poemul 03., pe la Leia Sorinel Daniel, ucis pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timișoara, strigând "Deșteaptă-te, române!", 04., pe Marcu Ruxandra, ucisă, pe bulevardul Magheru, de unul din camioanele care aduceau militari și care a intrat direct în manifestanți. Poveștile se succed până la 35., poemul care ni-l prezintă de Zamfirescu Răzvan, împușcat pe stradă pentru că nu putea să stea acasă, în timp ce oamenii mureau pe stradă. Fiecare vers se transformă într-un epitaf colectiv, scris nu cu negru de tipar, ci cu roșul sângelui vărsat pentru o Românie liberă:

"copiii desenează cu sânge peste dalele de granit/ cuvântul LIBERTATE…".

Avem în față versuri care ard, care nu se citesc, ci se trăiesc, cu pieptul strâns.

Andrei Novac reușește un echilibru rar: folosește instrumentele poeziei pentru a realiza o arhivă emoțională de întâmplări ale celor care ne-au scris istoria. Fiecare vers este cizelat cu grijă, lăsând spațiu pentru reflecție, respirație, vibrație. În fața unor evenimente care adesea sunt tratate istoric, poetul alege fragilitatea, metafora, sugestia. Nu proclamă, ci evocă. Nu judecă, ci îndoliază prin frumusețea dureroasă a cuvintelor: "limitele noastre de copii/ se scufundau în bălțile de sânge imaginare".

Poetul depune o muncă de documentare – mulțumește Asociației "21 decembrie 1989" și lui Teodor Doru Mătieș pentru sprijinul acordat realizării proiectului 35/povestea nespusă a unei revoluții precumi și jurnaliștilor Adriana Oprea-Popescu, Vasile Surcel, Ionela Gavriliu, Cătălin Budescu, Carmen Dragomir, Nina Marcu ale căror materiale documentare au constituit sursa de inspirație pentru 35 de biografii – , pe care o așază pe portative lirice.

Volumul de povești-poeme nu umple o pagină dintr-un registru, ci devine un ritual de readucere în lumină a celor pierduți. Fiecare tânăr, fiecare copil, fiecare nume devine o prezență vie, nu o statistică. Chiar dacă apar date sau cifre, acestea reprezintă chipuri, emoții, idealuri întrerupte ale celor care s-au retras într-un "loc unde plouă cu vise". Poezia lui nu ridică monumente reci, ci aprinde lumânări vii în memoria celor căzuți.

Poezia devine un act civic, o reacție vie, artistică, emoțională împotriva uitării. Într-un timp în care pericolul uitării e real, iar indiferența e ubicuă, această carte devine un manifest artistic pentru conștiință. E o voce care spune răspicat că libertatea nu a venit de la sine și că prețul ei nu trebuie niciodată ignorat: "Trageți, am o singură inimă!". Este un gest poetic, cu accent istoric, în sensul cel mai profund al cuvântului: implicarea prin artă în păstrarea adevărului. E o formă de rezistență prin frumusețe, prin empatie, prin memorie: "aud fiecare viață/ fiecare groapă închisă/ fiecare strigăt curat de/ LIBERTATE".

În 35 / povestea nespusă a unei revoluții, Andrei Novac scrie cu o conștiință acută a responsabilității memoriei, nu ca un martor direct, ci ca un purtător de voce pentru cei care nu mai pot vorbi. Volumul de poezie reprezintă o formă de doliu național asumat artistic, o punte între istorie și prezent, între absență și prezență, între deznădejde și speranță: "viața se oprește dar lumea merge mai departe".

Această lume care merge mai departe are nevoie de astfel de cărți, de astfel de poeme, pentru ca sângele de pe granit să nu se șteargă niciodată din memorie. Andrei Novac reușește un gest rar și necesar: transformă tragedia în poezie, iar durerea – în memorie vie. Aceste poeme dedicate celor 35 de tineri care au murit în Revoluția din 1989 sunt mărturii lirice, fragmente de adevăr interior, ecouri ale unui strigăt care nu s-a stins niciodată.

Novac vorbește despre moarte, dar scrie despre libertate, iubire, visuri, lumina "soarelui care răsare din mâinile celor mai frumoși copii", despre fericirea care "așteaptă să muști din ea ca dintr-un măr copt", despre speranța care umple "gropile deschise de părinții celor care au murit nevinovați", despre credința în Dumnezeu: lumea o să învețe să creadă/ DUMNEZEU răsare din fiecare dintre noi". Fiecare vers poartă un nume și o promisiune: viața lor nu a fost în zadar. "O SĂ FIE BINE!"

Poemele condamnă uitarea ("o să fie alți oameni / o să uiți tot"), motiv pentru care se vor păstrătoarele momentelor, evenimentelor, vieților. E nevoie de lumină, de lupta cu "limitele lumii" care trebuie să fie rupte în bucăți precum hârtia. Este un volum care ar trebui să fie citit în licee, ascultat în școli, rostit în piețe — ca o formă de rugăciune modernă pentru libertatea care, în decembrie 1989, s-a scris cu sângele tinerilor.

Într-un moment în care istoria recentă rămâne adesea nediscutată sau învăluită în tăcere, volumul lui Andrei Novac este o revoluție poetică în sine — una a memoriei, a iubirii, a adevărului spus cu sinceritate, durere și speranță: "o să fie și alte dimineți/ viața trebuie să înceapă de aici/ o privire continuă înainte".