Scriți cum s-a întâmplat, zice polițistul cărunt pe un ton aproape părintesc. Foaia e îngălbenită iar pixul, aș putea jura, are urme de dinți.

Probabil că a început cu bucata de carne din frigider. O faci pe grill sau o băgăm la congelator pentru mai încolo?, m-a întrebat Diana. Am uitat, așa cum uit să mă ocup de cumpărături. M-am simțit vinovat, nu doar din cauza cărnii. Flori îi iau rar. Cadourile se rezumă la o carte ori o cutie de bomboane. Mereu avem alte planuri, ne gândim la vacanțe, vreo renovare în casă ori rezerve pentru rata nenorocită.

Am auzit-o că plănuia să vâneze, pe net, un smartwatch la o sută, o sută și ceva de lei. Adică o porcărie. Așa că am acționat. Am găsit unul bun la 400 de lei. L-am comandat cu livrare la birou. Și deja îmi imaginam cum o să-l ascund în casă, o să-i dau indicii și-o s-o trimit la vânătoare.

Doar că de aici începe tirania curierului. La 8:56 m-a sunat un număr necunoscut. N-am observat, mă îmbrăcam să plec spre birou. Am sunat înapoi la 9:00. Niciun răspuns. Am sărutat-o pe Diana și-am coborât. Pe scări m-am gândit că poate are legătură cu livrarea. Am intrat în mail și-am verificat statusul. Comandă refuzată era trecut acolo de la 8:56, din minutul ăla nenorocit în care sunase curierul. L-am apelat iar, i-am trimis sms cu scuzele de rigoare. Nimic.

Pe drum, în tramvai, am sunat la call center. După 11 minute și 36 de secunde, muzica din fundal a crăpat și apelul s-a închis. Am continuat cu sms-uri pe numărul curierului. Alte scuze, explicații, rugăminți. Era vineri și speram să-i dau seara cadoul. Am fi mers apoi prin parc, l-ar fi testat, și-ar fi monitorizat pașii, bătăile inimii. Diana e ca un copil când are ceva nou și sclipirea aia din ochi îmi amintește de prima noastră întâlnire. Înainte ca viața să ne îngreuneze, să ne facă obezi de gânduri și griji.

Am ajuns la birou fără să rezolv ceva. Masa mea de lucru era burdușită cu un zid din dosare.

Poate că așa trebuie să încep declarația asta. Miile alea de hârtii cu cifre, coduri și hărți sunt spânzurătoarea pe care condamnatul o vede printre gratiile celulei. În cazul meu, funia care se tot strânge e un avc sau un infarct.

Între timp, am continuat cu sms-urile. L-am făcut nesimțit, i-am scris că nu merită bacșiș. Apoi m-a lovit altă grijă. Dacă avea să-și bată joc de pachetul meu, pentru ca apoi să-l primesc făcut praf?

Așa am făcut eu cu dosarele mele. Le-am trântit, le-am deschis, am bătut în tastatură cu buricele degetelor în flăcări. Comentariile colegilor sunau a amenințări la adresa mea. M-am chinuit să nu răbufnesc. Oare nu vedeau că masa mea e cea mai plină?!

Sigur, ar trebui să-i spun polițistului despre orele suplimentare și conturile umplute și golite din pix. Dar nu pare să fie interesat de așa ceva. Atunci să scriu despre tatuatul care asculta manele în tramvai și despre duduia udă leoarcă de transpirație, care se tot izbea în mine. Sau de puștii care troncăneau cu skatebordul în podeaua murdară.

Și-n timpul ăsta, simțeam talpa curierului pe beregată. Nici măcar nu-mi răspunsese la mesaje. Îi vedeam rânjetul, îi auzeam pleoscăitul din fălci. Trăiam sub tirania acestor indivizi, depindeam de ei, eram obligați să stăm cu telefonul lipit de mână. L-am văzut scuipând coji de semințe pe vârful adidașilor mei și-am explodat.

Nu-l cunoșteam pe bărbatul cu rucsacul acela de Glovo din care se scurgea miros de pizza, am scris cu litere strâmbe. Dar am crezut că cineva îmi bagă mâna în buzunar și m-am speriat. Am dat instictiv cu pumnul, ca să mă apăr.

Și asta pare o poveste la fel de bună ca oricare alta.