Se născuse cu ochii încrucișați și o asistentă îi spusese mamei ei că nu îi va plăcea viața. Cu fiecare an care trece, îi dă asistentei tot mai multă dreptate. Pe masa din sufragerie stau un cuțit de buzunar, un spray cu piper pe care scrie cu litere roșii "NATO" și o hartă împăturită. Desface harta și o examinează. Mici puncte presar toată suprafața hârtiei, puncte care indică camerele de luat vederi din oraș. Un semicerc în jurul lor arată raza de vizibilitate. Cele negre sunt cele care funcționează. Dacă nu e sigură, o marchează tot cu negru, ca un fel de poliță de asigurare. Cu verde sunt cele care nu funcționează, cele bune. Cu roșu sunt cele de la casele oamenilor, cele în care nu are încredere. În șase luni cutreierase orașul de nenumărate ori, șase luni de căutare continuă. Tehnologia este de vină pentru lunile de planificare. Tehnologia trădează întotdeauna omul dacă i se permite.

Se ridică și se duce la fereastră. Își trage un scaun de lemn, cu spătar și se așază. Pe strada Lupului, o doamnă împinge un cărucior cu două locuri. Ar trebui să o omoare pe ea prima, ca să nu țipe, apoi să le taie gâturile copiilor. Din strada Lupului pleacă strada Ceferiștilor, care se încheie pe o arteră principală – calea Vadului. Strada Ceferiștilor este specială, nu are camere și de o parte și de cealaltă sunt doar case. De la etajul blocului vede în fiecare curte.

Doamna Rufe (în fiecare sâmbătă, între orele 9:00 și 10:30, își întinde rufele afară) dă cu sapa în grădinuță. Familia Rufe nu închide poarta niciodată, intră și ies liberi. Asta înseamnă că și ea ar putea face la fel. Nu au camere. Cu alte cuvinte, o invită. Casa familiei Rufe este prea aproape de chiria ei, dar când va avea mai multă experiență, înainte să plece din oraș, va răspunde invitației. Vara este cel mai bine. Nu au aer condiționat, deci lasă geamuri deschise.

Se ridică, se duce la frigider și își toarnă un pahar de lapte. Se imaginează intrând în curtea familiei Rufe. Îi smulge sapa doamnei Rufe și o lovește cu ea. Doamna Rufe cade și ea continuă să o lovească. Se oprește atunci când capul îi e desprins de corp. Apoi se duce la poartă și așteaptă. Între 16:30 și 17:00, domnul Rufe ajunge acasă.

Se așază înapoi pe scaun și jocul continuă. La trei case mai încolo, doamna Porumbel trece prin curte cu o găleată roșie în mână. Domnul Porumbel are obiceiul de a alunga pasările de pe acoperișurile lui. Cei de pe acoperișul magaziei îi alungă cu o coadă telescopică de mop, cu niște cârpe portocalii prinse în vârf. După cei de pe casă aruncă un cerc de cauciuc. Cu acesta îl sugrumă pe domnul Porumbel, apoi trece la doamna Porumbel. La final, răsucește cercul pentru a forma un "8" și le bagă capetele prin ochiuri. Îi agață în cuiul înfipt în peretele magaziei.

Se holbează câteva secunde la cui și trece mai departe. Jocul continuă până la lăsarea întunericului. Când nu mai are pietoni, trece la pasageri. Mașinile se răresc, apoi dispar. Se uită la ceasul de pe perete și vede că e aproape 2. Se rupe de la geam, lasă paharul murdar pe pervaz și se pune pe canapea. Trasează cu mâna, pe hartă, străzile fără camere. Grăsimea de pe degete întinde cerneala. Se oprește la intersecția dintre strada Ferdinand și Giordano Bruno, o cruce de drumuri. Nu sunt camere, doar bănci și copaci în fiecare dintre cele patru cadrane. Apasă pe linii până când unghiile i se albesc. Împăturește harta, își pune sprayul cu piper în buzunarul stâng, cuțitul în buzunarul drept, se încalță și iese.

Pornește pe strada Lupului, două camere în capăt, o ia pe Gheorghe Șincai înainte să ajungă la ele. De aici trece pe Fabricii, o taie printre blocuri, ajunge pe Bobâlnei, apoi pe Grigore Vieru, strada Lăcătușilor, Motrului, Năsăud, aleea Păunului, strada Padiș, Circului și, în cele din urmă, strada Voievodului Glad. Recită fiecare stradă în șoaptă, cuplată cu numărul de camere, poziția lor, strada de pe care tocmai a plecat și strada care urmează. Le recită ca pe niște poezii învățate la școală și nu greșește niciodată. Intră pe Ferdinand și se pierde printre copaci.

Prin vene îi curge curent electric și pielea i se strânge. Gâtul îi tremură și o forțează să înghită în gol. Își simte buzunarele și expiră atunci când dă de spray și cuțit. Gândurile i se mișcă cu mii de kilometri la oră și se face liniște doar atunci când observă fata. Stă sub un bec stradal, pe o bancă. Își ține fața ascunsă între palme. Cu cât se apropie, cu atât aude mai bine suspinele fetei. Plânge. Intră în lumină, dar păstrează distanța.

— Scuze, spune ea, nu vreau să te sperii.

Fata tresare și se întoarce înspre ea. Fața îi e roșie și lacrimi proaspete îi udă obrajii. Își șterge ochii și nasul cu mâneca puloverului.

— Ești okay?

— Pare că-s okay? Vreau să fiu singură.

— Din experiența mea, oamenii singuri fac prostii.

Fata râde și noi lacrimi cad. Se apropie de bancă și îi întinde mâna.

— Sunt Eva.

E un nume la fel de bun ca oricare altul.

— Corina, spune fata fără să îi strângă mâna. Nu tre’ să-ți faci griji că mă țâp în cap, am io alte probleme.

— Poate te ajută să vorbești cu cineva, de multe ori o ureche străină aude mai multe.

Corina o privește câteva momente. Avea ochi verzi. Își vede propria reflexie în ei și, pentru un moment, ezită. Fata oftează și se dă mai într-o parte pentru a-i face loc.

— Mi-a murit o prietenă, spune Corina. Azi era ziua ei, era o prietenă bună, al dracului de bună.

Nu rupe contactul vizual atunci când se așază. Încuviințează de câteva ori, ceea ce o încurajează pe Corina să meargă pe străzile ei. Începe pe strada prieteniei, strada iubirii, o cotește pe cea a tristeții și, în cele din urmă, ajunge pe strada sinuciderii. La ultima rupe contactul vizual, mai multe lacrimi, mai multe suspine, dar îi eliberează privirea.

Avea un gât frumos, poate puțin prea lung pentru restul corpului, dar subțire. Ar putea să își înfășoare mâinile în jurul lui. Își plimbă ochii fără să miște nimic altceva. Într-o parte a băncii este un turn de pietre. Se vede ridicând bolovanul de la baza turnului deasupra capului cu două mâini și îl izbește în creștetul Corinei. Fata moare după câteva lovituri. Nu se oprește. Continuă să lovească până când nu mai rămâne decât gâtul subțire și frumos.

Corina își continuă povestea, plimbarea pe propriile străzi. Ea își duce o mână la buzunarul cu sprayul. Îl simte peste material. Începe să îl scoată când vede camera. Magazinul de materiale de construcție este la marginea parcului. Magazinul e nou, știuse de existența lui, dar nu și de cea a camerei. Mâinile i se răcesc și i se strâng în pumni. Se ridică și Corina își întrerupe povestea.

— Mi-am amintit că trebuie să fiu undeva.

Pleacă înspre magazin.

— Ce dracu’? spune Corina, dar vocea ei rămâne în spate.

Ajunge la stradă și privește direct în obiectiv. Un bec roșu pâlpâia. Constant. Rece. Ca o pauză de respirație ținută prea mult. Camera este îndreptată înspre trotuarul din fața clădirii. Raza de vizibilitate cu greu ar ajunge la parc, dar trebuie să fie sigură. Mâine avea să vină și să le spună că a fost jefuită, să le ceară să vadă camerele, dar acum, noaptea era gata. Tehnologia trădează întotdeauna omul.

Pentru prima oara, nu știe pe ce stradă e. Merge până la colț și o plăcuță îi spune că este pe Aron Pumnul. Se îndoaie de mijloc și vomită laptele pe care îl băuse. Gustul acru îi inundă gura și îi cuprinde restul capului. Aproape că își distrusese viața. A fost neatentă și acesta e cel mai acru gând. Se îndreaptă și pleacă înspre casă. Nu mai era nevoie să se ferească de camere. De pe strada Aron Pumnul o ia pe Balc Vodă, apoi pe Arieșului, Xenopol, Szilágyi Istvan și Izei. Recită numele străzii pe care e, numărul de camere, poziția lor, strada de pe care tocmai a plecat și strada care urmează. Le recită ca pe poezie și face greșeli.