Dragă Flavia Lupu, felicitări pentru premiul primit din partea Uniunii Artiștilor Plastici din România pentru #TheBeautyProject, prezentat anul trecut, în noiembrie, la Art Safari Bucharest. Cum ai reacționat când ai aflat vestea și ce înseamnă această apreciere pentru tine?

Pentru premiile UAPR se fac o serie de formalități de către artist, se depune un dosar de susținere a demersului de creație etc.. Așadar, este o procedură care implică un proces proactiv din partea candidatului, ceea ce înseamnă că premiul nu este tocmai o surpriză. Eu am depus solicitarea de evaluare pentru categoria "Multimedia", dar pentru că arta mea este atât de "neconvențională", în general, nu doar în cazul acestui proiect (nu era neapărat un proiect de artă video sau de fotografie), juriul a decis să îmi acorde unul dintre premiile consiliului, alături de alți doi colegi artiști. Evident, nu pot decât să mă bucur de această recunoaștere profesională și să mă motiveze să merg mai departe cu ceea ce fac.

#TheBeautyProject m-a impresionat mult, fiindcă are un puternic strat simbolic, un stil distinctiv și numeroase fire care pătrund în miezul socialului. Cum a luat naștere ideea proiectului și ce experiențe personale se află în spatele lui? Ce te-a determinat să alegi această tematică?

"The Beauty Project" este un studiu de caz conceptual care își are originea într-un stagiu de cercetare realizat în anul 2014, la Școala de vară de la Salzburg, la un curs de două săptămâni ținut de artistul Felix Gmelin, care explorează ideea de frumusețe ca atribut cuantificabil și clasificabil al obiectelor și al ființelor. A doua interogație pe care o ridică proiectul este chestionarea capacității femeilor de a fi admirative față o alta, într-un soi de punere în discuție a întrebării cu care fetițele, în marea lor majoritate, se întâlnesc în copilărie: "Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?" sau, varianta sa englezească (mai cuprinzătoare și mai eliptică): "Mirror, mirror on the wall, who is the fairest of them all?". Deschide o teamă mai puțin explorată: misoginismul feminin. Misoginismul feminin descrie internalizarea prejudecăților și normelor patriarhale care devalorizează feminitatea. El poate apărea sub forma criticilor dure la adresa altor femei, a respingerii propriilor trăsături feminine sau a susținerii unor roluri de gen restrictive.

În ce măsură toate dimensiunile proiectului – expoziția, proiecția, instalația video – pun în discuție rolul și locul frumuseții în societatea contemporană? Dar gândirea stereotipă și prejudecățile?

În centrul discursului se pune accentul pe ideea de frumusețe feminină, care se găsește, la nivel de percepție publică, într-o opoziție discursivă la ideea de inteligență. Mai precis, chestionăm într-o manieră personală un concept estetic fundamental: frumusețea ca atribut esențial al tuturor elementelor lumii.

Discursul artistic se construiește într-o manieră amuzantă și ironică, care pleacă de la următoarea întrebare:

"UN SCAUN ESTE MAI BUN PENTRU CĂ ESTE MAI FRUMOS?",

care ascunde, de fapt, întrebarea:

"O FEMEIE ESTE MAI BUNĂ PENTRU CĂ ESTE FRUMOASĂ?"

Această chestionare generează, în subtext, alte întrebări: "Femeile frumoase pot fi și inteligente?" sau "Este nevoie ca femeile frumoase să fie inteligente?", "La ce folosește frumusețea? Are o valoare pur decorativă pentru o ființă umană?", "În ce măsură frumusețea obiectualizează femeia și îi sporește sau atribuie un rol decorativ?"

Ideea de obiectualizare datorată frumuseții fizice generează mai multe paradoxuri: îi conferă un soi de "decorativism" ființei umane, și, în același timp, pune sub semnul întrebării "termenul de valabilitate" al femeii înzestrate cu calități fizice. Cert este că a fi frumoasă, chiar și cu ajutorul intervențiilor estetice contemporane, nu este o calitate care durează veșnic.

"10 testimoniale despre frumusețe, 10 testimoniale despre inteligență, 10 femei care vorbesc despre asta". Cum ai ales cele zece femei participante și ce ai urmărit să aducă fiecare în proiect?

De fapt, am ales 5 participante: Roxana Dumitrache, Ștefana Samfira, Ligia Verkin Keșișian, Elida Toma și Laura Gruia, uitându-mă în jurul meu. Criteriul urmărit a fost pur "estetic", adică aceste femei să fie recunoscute sui-generis că sunt frumoase. Primelor 5 participante le-am solicitat să indice o altă femeie cu care doresc să "oglindească", cu care să formeze un soi de pereche, să indice o altă femeie frumoasă. Acest exercițiu socio-emoțional venea să deschidă o cutie a Pandorei: "Cum arată admirația unei femei față de altă femeie?". Și pentru mine să ridice o potențială dificultate organizatorică: Vor accepta "celelalte" să fie "cealaltă"?. S-a rezolvat pentru primele patru participante, însă nu și pentru Laura, care venea dintr-o zonă de business – niciuna dintre cele rugate de ea nu a dorit să participe la proiect –, ca în final dorința ei să fie să îi găsesc perechea. Așa i-am propus-o pe actrița Andreea Chirițescu, care nu a jucat un rol (de a fi o potențială "pereche" pentru Laura Gruia – deși și asta ar fi fost o posibilitate), ci a vorbit despre ea însăși.

De ce ai ales să lucrezi cu formatul scaunelor față în față? Cum ai gândit această relație între privire și expunere? Cum funcționează această configurare ca "teren de dialog"? Ce semnificație are această simetrie?

Scaunele au fost așezate pe câte 2 rânduri, câte 5, fiecare cu "perechea" sa, față în față cu propria alegere, într-o pseudoconversație. Toate cele 10 participante au avut maximum 1 minut să răspundă la fiecare dintre cele 10 întrebări: 1. Ești frumoasă? Descrie-te. 2. Ai fost dintotdeauna frumoasă? 3. O să fii întotdeauna frumoasă? 4. Contează să fii frumoasă? 5. Ceilalți te consideră frumoasă? 6. Ai fost vreodată urâtă? 7. Ești deșteaptă? Ce înseamnă o femeie deșteaptă? 8. Ceilalți te consideră deșteaptă? 9. Ce este cel mai important în viață? 10. Ești fericită? Ce este fericirea?.

Între cele două rânduri de scaune, aceste întrebări puteau fi citite pe podea de către privitor. Până la întrebarea 6 pe fond roz, de la întrebarea 6, pe fond albastru. Am propus mai multe conversații: cel cu mine, care nu există propriu-zis (eu nu mă aud ca voce care intervievează, apar doar întrebările scrise în fiecare video, pe o pauză de vorbire), un pseudodialog între perechile de participante și o potențială auto-interogație (o ipotetică vizitatoare care citește pe podea întrebările și care ar putea da niște răspunsuri doar pentru sine). În plus, la nivelul compoziției, se pare că am o predilecție instinctivă pentru simetrie și pur și simplu îmi place ordinea.

Spune Daniel Nica: "Prin intermediul acestei lucrări, artista revine asupra ideii de frumusețe, dar nu ca ideal static, absolut, peren și amorf, ci ca teritoriu mișcător al tensiunilor, explorând dinamica frumuseții în raport cu feminitatea și, în acest fel, a frumuseții feminine în raport cu inteligența, încrederea în sine, vulnerabilitatea și autorealizarea."

Ce anume ți se pare astăzi cel mai necesar de chestionat în jurul ideii de frumusețe? Dar de inteligență?

Mi se pare esențial, astăzi, să chestionăm caracterul profund instabil al frumuseții și felul în care acest concept, deși încărcat istoric, continuă să fie modelat de privirea socială. În "The Beauty Project", am fost interesată tocmai de tensiunea dintre frumusețea trăită și frumusețea așteptată – dintre ceea ce simțim și ceea ce ni se cere să fim. Dacă în Antichitate frumosul era privit ca expresie a binelui, ca o formă de armonie morală, astăzi frumusețea a devenit un teritoriu al negocierii identitare, mult mai fluid și mult mai vulnerabil.

La fel, inteligența cred că merită scoasă din paradigma strict rațională sau competitivă, a asocierii intrinseci cu progresul tehnologic, dacă vreți (inventarea becului, a motorului cu aburi, a bombei nucleare etc.). Ea este, asemenea frumuseții, plurală: emoțională, intuitivă, creativă, relațională. Pentru mine, întrebarea relevantă nu este cât de inteligenți suntem, ci cum ne manifestăm inteligența în lume și cum o integrăm într-un parcurs autentic. În fond, frumusețea și inteligența nu sunt două sfere separate, ci două moduri complementare de a ne înțelege libertatea și prezența în propria viață.

De ce crezi că cele două concepte – frumusețea și inteligența – sunt adesea puse în opoziție?

Pentru a răspunde la această întrebare, consider important să reexaminăm anumite moșteniri din gândirea filozofică, unde frumusețea a fost adesea asociată feminității, iar inteligența masculinității – o împărțire care a generat ierarhii subtile, dar persistente. În prezent, frumusețea nu mai poate fi redusă la un atribut exterior sau "feminin", ci devine o energie internă, în permanentă transformare – de o vreme încoace vorbim și despre "inteligență emoțională". Filozofic, până la un punct, punct pe care eu însă nu l-am identificat, acesta era un paradox.

În lumea contemporană însă, asistăm la o androginizare, dacă îmi permiteți să introduc această sintagmă, a ambelor concepte: frumusețea nu mai este înțeleasă doar ca ornament sau aparență, atribut al femininului, ci ca o expresie de a fi prezent în propria vulnerabilitate – caracteristici dincolo de orice graniță de gen. În același timp, inteligența se extinde din sfera pur rațională spre dimensiuni emoționale, intuitive, creative, devenind ea însăși un concept fluid, integrativ.

În ce măsură frumusețea, în viziunea ta, este o "experiență" individuală și/sau una cultural-politică?

La nivel intim, frumusețea se manifestă ca o vibrație personală – "frumusețea este în ochii privitorului/the beauty is in the eye of the beholder" (concept care apare în diverse forme, de-a lungul istoriei culturale). Dar, în același timp, frumusețea este modelată de normele, așteptările și presiunile colective, devenind un teren de negociere. În acest sens, rezonez cu ideea că orice gest este politic, chiar și cele aparent banale, sau că percepția vizualului e subordonată ea însăși experienței socio-culturale a privitorului. Felul în care alegem să ne prezentăm, să ne stilizăm, să ne expunem sau să ne ascundem devine un act politic tocmai pentru că se înscrie într-un sistem de semnificații deja încărcat de istorii, reguli și stereotipuri.

Retorica feministă evidențiază această dimensiune: corpul femeii, estetica, vizibilitatea sau invizibilitatea ei au fost mereu chestionate, controlate, interpretate de privirea publică. Astfel, experiența frumuseții devine un spațiu în care se confruntă libertatea individuală cu structurile de putere.

Ce reacții ți-au oferit privitorii? Se simt și ei "interogați" de întrebările proiectului?

Nu am căutat o manifestare expansivă din partea privitorului, ci mai degrabă autoreflexivă. Interviurile au fost ascultate în căști, o modalitate, de fapt, de creare a unei potențiale intimități între artă și privitorul ei, intimitate care însă există în spațiu public (în muzeul galeriei de artă) și a unei complicități între privitor și personaj (care nu este real, este o înregistrare). Această relație contemplativă cu privitorul se află în opoziție directă cu dinamica frontală, de confruntare, pe care am explorat-o în performance-ul "Daddy's Little Princess", prezentat tot la Art Safari, într-o ediție anterioară. Acolo, energia era una de expunere și tensiune imediată, în timp ce "The Beauty Project" creează un spațiu de intimitate și auto-interogare.

Al doilea aspect conceptual al proiectului a fost o explorare a absurdului. Fiecare femeie este asociată cu un model diferit de scaun, în spătarul cărora au fost integrate ecranele tabletelor, cu interviul filmat prim-plan (avem niște capete vorbitoare de femei frumoase) și o imagine alb-negru. Spectatorul, într-o formulă ironică, văzut din exterior, va părea că stă să privească spătarul unui scaun gol.

Dacă ar fi să alegi o singură întrebare care rezumă spiritul acestui proiect, care ar fi aceea?

Dacă ar fi să aleg o singură întrebare care rezumă spiritul acestui proiect, aceea ar fi: "Ești fericită? Ce este fericirea?". Această întrebare se repetă în practica mea artistică și face legătura cu un alt performance pe care l-am realizat tot la Art Safari "Be Happy. Rețeta fericirii!" – se pare că acest spațiu se potrivește foarte bine proiectelor mele datorită publicului său, care are o structură mai diversă decât clasicul public de galerie. Acolo, interpretam rolul unei statui în fața căreia vizitatorii se aplecau pentru a extrage dintr-o casetă un bilet ce conținea o "instrucțiune" despre ce ar trebui să facă cel care extrăgea biletul pentru a fi fericit. A fost un moment de joc, ironie și vulnerabilitate, dar și o meditație asupra nevoii contemporane de rețete rapide pentru ceva atât de profund.

În tradiția filozofică, frumusețea și fericirea au fost adesea interconectate – ambele fiind văzute ca forme ale unei armonii interioare, ca expresii ale unei vieți trăite în acord cu sinele și cu divinitatea. Fericirea, interpretată ca bine, în lumea contemporană, apare aproape obsesiv – fericirea este direcție obligatorie a sensului vieții. Omul contemporan nu mai caută mântuirea, caută fericirea cu orice chip, cu sursa în egocentrismul generat de extragerea religiei din practica vieții, fapt pronosticat de Nietzsche, odată cu exclamația "Dumnezeu a murit!".

Atunci, "frumoasele" ar trebui să fie "mai fericite" decât ceilalți muritori de rând? Întrebarea rămâne deschisă și, poate, sursa unui nou proiect.