Deși am crescut într-o familie mic burgheză tradițională (și tradiționalistă), într-un confort și o îndestulare care au fost reale și constante, totuși, mereu am asociat Crăciunul și celelalte sărbători de iarnă cu două două imagini triste care m-au impresionat puternic în copilărie și continuă să o facă până astăzi, deși au trecut ani mulți de când am citit prima oară despre "Fetița cu chibriturile" a lui Andersen și despre "Niculaita minciună" al lui Brătescu-Voinești...

Agonia fetiței care visează friptură aburindă și uluirea copilului care vede strălucirea bradului și aude pianul magic, înainte să fie sfâșiat de câini, continuă să mă doară...

Și desigur că râd cu hohote tot până astăzi, recitind fragmentul in care neuitatul Nică al lui Ion Creangă, merge la colindat împreună cu ceata de copii, la Popa Oslobanu, cel "din capul satului"..