Care e primul semn că pentru tine "începe iarna"?

Pentru mine, iarna începe cu un cântec velat, ca un glas stins al mării. Apoi un murmur adânc se așază peste liniile ei în nuanțe de albastru verzui și peste orașul devenit trist, lipsit de forfota zilelor de vară și de vară indiană pe care o trăim în ultimul timp.

Iarna aici este, uneori, așa cum o descria Ovidius geroasă, cu crivăț aspru, ploi reci, chiciură și, doar din când în când, albită puțin de o ninsoare rară, spulberată de vânt.

Te așezi la esplanadă la un ceai fierbinte și privești marea printr-un binoclu nostalgic. Deși pare dură, te lași cucerit de ea, pentru că frumusețea nu dispare nici iarna, când valurile se izbesc unele de altele, se înalță și cad necontenit, asemenea unei mașinării ritmice, implacabile, revărsându-se peste plajele, devenite spații ale absenței, și ea, prin ritmul ei neobosit, pare singura măsură a timpului.

Chiar și sub asprimea vântului de iarnă, marea își păstrează eleganța întunecată din frumusețe misterioasă, ce continuă să fascinez .

Marea, aici, are o lumină aparte o lumină, care adună culorile în albastru și cenușiu, iar în această cromatică și în vuietul ei, știi că a venit iarna.

Ai un ritual personal de sărbători?

Îmi plac cadourile... să le primesc, dar și să dăruiesc.

Ritualul meu de sărbători începe cu alegerea cadourilor. Este, pentru mine, cel mai bun început al sărbătorilor. Colind magazinele și librăriile în căutarea darurilor potrivite pentru toți cei pe care îi iubesc. De curând, am început să scriu felicitări clasice, de mână, să le pun în plicuri colorate, să scriu adresele poștale și apoi să le arunc în cutia roșie, cu gândul să ajungă la timp. Așa am descoperit că nu știu adresele poștale ale prietenilor, ci doar pe cele electronice, și asta m-a întristat puțin. Este un gest simplu, dar plin de emoție, care face ca sărbătorile să pară mai sincere și mai aproape de suflet.

Ce carte recitești sau vrei să recitești iarna asta?

Iarna aceasta vreau să recitesc "Blocada" de Pavel Chihaia, o carte despre orașul meu, o adevărată frescă a Tomisului de dinainte și din timpul războiului. Este un roman dens, cu o atmosferă apăsătoare, care surprinde orașul prins între istorie, frică și supraviețuire. În paginile sale, Chihaia descrie viața cotidiană a orașului piețe, negustori, marinari străini, hamali și oameni de rând dar și urmele lăsate de război, contrabandă, violență și existențe frânte.

Când am citit romanul prima dată, am aflat că, la scurt timp după apariție, în 1948, cartea a fost interzisă de regimul comunist, iar majoritatea edițiilor au fost retrase sau distruse, fiind considerată incomodă regimului. L-am cunoscut pe Pavel Chihaia cu mulți ani în urmă, într-o vizită la Constanța, și am aflat atunci că a reușit să salveze câteva exemplare. Astfel, după 1990, Blocada a putut fi reeditată și redescoperită de cititori.

Există o amintire de sărbători care te urmărește mereu?

Există o amintire de sărbători care nu m-a părăsit niciodată. Vine din copilărie, din anii în care mergeam cu colindul fără să înțeleg valoarea banilor. Nu monedele mă bucurau, ci bancnotele, primite pe lângă mere, rar câte o portocală, covrigi și bomboane de pom.

Colindam familia, vecinii, dar și pe la blocurile din jurul casei. Am încă în memoria mea fotografică imaginea scărilor de bloc cu perdeluțe și tablouri, cu papucii de piele și scăunelele de lângă preșul de la ușă, liniștea și căldura din acel timp. Învățasem un colind vechi de la bunica, nu-l mai știa nici un copil și îl cântam cu solemnitate să impresioneze. Cea mai puternică imagine rămâne o fotografie făcută lângă sania lui Moș Crăciun, la Orășelul Copiilor, alături de tatăl și unchiul meu, care arătau ca niște dandy, în costume negre cu vestă și paltoane lungi. Eu eram fericită, cu hăinuța mea de blană albă cu buline negre, fără să știu că acel moment avea să rămână pentru totdeauna în mintea mea.

Fericirea mea era deplină pentru că, din banii strânși cu colindul, îmi cumpărasem niște ciorapi lungi de lână, în toate culorile și nuanțele de care nu aveam nevoie, și, mai ales, o imensă vată de zahăr, pe care o arătam mândră în acea fotografie..

Ce personaj (creat de tine) ai invita la masa de Crăciun? Și ce reacție crezi că ar avea?

Aș invita-o la masa de Crăciun pe Abigail, personajul din povestirea mea publicată în revista Ficțiunea. Un suflet de o inocență catastrofală, o poezie vie. Abigail poartă pantofi de culori diferite, planează deasupra orașului după ce fumează ceva interzis și călătorește fără oprire, nu din spirit boem, ci pentru că nu are unde să stea prea mult. Poetă prin vocație, dar și prin necesitate, scrie scrisori de dragoste la comandă, pentru nepricepuți, în timp ce ea rămâne mereu îndrăgostită.

Mi-o imaginez apărând în seara friguroasă de decembrie pe Abigail cea prea înaltă, cu aer ei de englezoaică americanizată, cu un stil ușor stângaci și comic care o face să pară puțin prea mare pentru ușa casei mele. Ar intra în casă ca și cum ar fi greșit adresa, apoi s-ar opri brusc, surprinsă că, de data aceasta, chiar a ajuns unde trebuie.

Aș primi-o la masa mea de Crăciun ca pe un suflet rătăcit. I-aș oferi sarmale, răcituri, cârnați, caltaboși și cozonac și i-aș privi expresia caraghios de uimită. Un meniu pe care nu și l-ar fi imaginat nici în cele mai îndrăznețe fantezii Ar arăta spre sarmale și ar întreba, foarte serios, dacă sunt "wrapped happiness" sau un fel de ritual de inițiere. La răcituri s-ar uita cu respect Ar gusta câte puțin din fiecare, cu concentrarea unui copil apoi ar râde brusc, surprinsă de o conspirație a bunătății. Ar lălăi și ea colinde și ne-am îmbrățișa, chiar dacă diferența de înălțime i-ar oferi un mic avantaj. Aș ști atunci că am avut o seară fericită, între autoare și personaj cu multă veselie, după degustarea de pălincă și vin de Murfatlar.

Care e cel mai neașteptat cadou pe care l-ai primit vreodată? Sau cel mai prost. Fiecare avem unul.

Cel mai neașteptat cadou pe care l-am primit vreodată a venit într-o cutie extrem de elegantă, promițătoare. Atât de promițătoare, încât nimic nu m-a pregătit pentru conținutul ei… niște mărgele lungi și mari, ca de cal așa le-am botezat instantaneu.

Erau albastre, un albastru azuriu excesiv, dispuse într-un crescendo dramatic, de la bile timid miniaturale până la unele monumentale, de patru-cinci centimetri în diametru, care cădeau exact în dreptul sternului și care, dacă s-ar fi balansat, mi-ar fi putut opri respirația dintr-o singură lovitură. Dacă v-aș ruga să vi le imaginați, sunt sigură că imaginația ar refuza politicos.

Cadoul a fost rezultatul unui exces de zel al prietenelor mele din adolescență. Pe vremea comunismului nu aveai prea multe alternative când venea vorba de cadouri: gablonzurile erau la mare căutare, iar oferta era, în general, limitată la "ce se găsește". Cu toate acestea, prietenele mele ferm convinse de spiritul lor inovator au vrut să-mi îmbunătățească imaginea sportivă, cu ceva "șic". Nu mi-am putut controla expresia de groază și șoc. Momentul critic a fost tentativa lor entuziastă de a-mi atârna acele "pietre" de gât, cu mare mândrie și cu replica: "Ce bine ți-ar sta! "M-am bucurat sincer că n-au insistat. Mărgelele au avut, totuși, o a doua viață au devenit proiectile într-un joc improvizat de darts, pe o tablă din curtea casei. Acolo, în sfârșit, și-au găsit rostul, ca n-am convins de altfel nici un cal să le poarte.

Cum e decembrie în orașul tău interior?

Decembrie, în orașul meu interior, este nostalgic, dar vesel. Este un oraș somnoros pregătit doar pentru bucuria vacanței, a călătoriilor și a timpului petrecut în familie. Orașul din interior este plaja de lângă casa, unde îmi așez șezlongul și citesc poezie de dragoste chiar și atunci când afară iarna pare mai aspră.

Ce ți-ai dori să lași în urmă la finalul acestui an?

La finalul acestui an, las în urmă multă muncă și iar muncă. Aș vrea ca acum să rămân doar cu scrisul și fotografia, să am timp să călătoresc, să dorm și să mă bucur de fiecare minut. În urmă rămân: organizarea unui festival de poezie (la nisip), participări la alte festivaluri în țară și prin alte țări, expoziții de fotografie, o carte de poezie spre publicare, o teză de doctorat neterminată și multe lucruri pe care nici nu le mai pot enumera. Sunt, uneori, prea multe.

Ce titlu ar avea un roman de iarnă scris de tine?

Este o întrebare grea. Nu aș scrie un roman despre iarnă, pentru că iubesc vara, cerul senin și mai ales, căldura. Și totuși, dacă aș fi obligată să scriu un roman despre iarnă, l-aș intitula fără menajamente: "Criogenata" sau ,,Zăpadă pe băț cu aromă de căpșuni" Titluri care spun totul despre relația mea cu iarna... o respingere sinceră, o lipsă de inspirație!