Dragă Ștefan Doru Moscu, să începem biografic: ai absolvit secția de Conservare și Restaurare la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu. Cum a influențat această formare modul în care privești pictura și procesul artistic astăzi? Cum te-au influențat școala și orașul?

Trebuie spus de la început că restaurarea nu are nimic de-a face cu libertatea creativă, dimpotrivă – este un exercițiu de disciplină, de rigoare, de renunțare la ego-ul artistic. În momentul în care porți halatul alb și lucrezi sub microscop, te detașezi complet de impulsul creator, devii cercetătorul obiectului de artă, nu autorul lui. Paradoxal însă, tocmai această detașare m-a învățat enorm despre materialitate, despre fragilitate și despre memorie. Am început să privesc suprafața picturală ca pe un organism viu, care respiră, se degradează și poartă în sine urmele timpului.

Sibiul, cu ritmul său mai lent și atmosfera transilvăneană, a avut și el un rol formativ – m-a învățat răbdarea, atenția la detaliu, dar și o anumită melancolie a spațiilor, care cred că se resimte și astăzi în compozițiile mele. Restaurarea m-a făcut să privesc pictura nu doar ca pe o imagine, ci ca pe o memorie vizibilă, o sedimentare de straturi, de timp și de gest.

Am fost impresionat să aflu că ai expus în țări precum Qatar, Olanda, Belgia, Germania, Marea Britanie și Polonia. Cum ajunge un artist să fie invitat în expoziții și la evenimente internaționale? Cum s-au reflectat aceste experiențe internaționale în evoluția ta ca artist? Cât de mult contează pentru tine contextul – orașul, spațiul galeriei, publicul – atunci când concepi o expoziție nouă? Dar curatorul?

A fost un drum lung și încăpățânat. La începutul anilor 2010, aveam senzația că, în România, nu poți fi luat în serios ca artist dacă nu ai deja o vizibilitate internațională. Așa că mi-am propus să ies, să expun afară, să mă confrunt cu alte scene artistice. Prima rezidență, în Slovacia, în 2013, a fost o experiență de formare esențială: întâlnirea cu artiști din culturi diferite mi-a schimbat modul de a privi tema, compoziția, chiar și procesul de lucru.

Rezidențele internaționale sunt, pentru mine, spații de libertate și de confruntare. Înveți nu doar tehnici noi, ci și un alt fel de raportare la artă – mai deschis, mai generos, mai conectat la prezent.

Contextul unei expoziții este crucial. Orașul, galeria, publicul, dar și curatorul influențează direct modul în care o lucrare respiră. O lucrare nu este niciodată aceeași în două spații diferite. Galeria este, într-un fel, o extensie a picturii, iar curatorul – un traducător al intențiilor tale către public.

Îmi place să cred că fiecare expoziție este un act de comunicare, o formă de dialog.

Să vorbim despre "Viața împreună / Life Together" și "Saw Things I Imagined", expoziții cu un puternic strat simbolic, cu un stil particular și cu numeroase fire care duc în miezul socialului. Cum au luat naștere lucrările tale? Ce a declanșat tematica? Ce experiențe personale se află în tablourile tale? În ce mod se reflectă experiențele personale în lucrările expuse?

"Viața împreună / Life Together" este, poate, cea mai personală serie a mea. Este o expoziție dedicată familiei mele, unei perioade de transformare profundă, când am devenit tată. Am simțit nevoia să așez pe pânză momentele acelea intime și fragile – gesturile simple, tăcerile, apropierea. Viața de familie a devenit un subiect poetic în sine.

În schimb, "Saw Things I Imagined" reunește lucrări create înainte și după pandemie – un fel de punte între două lumi. Este o reflecție asupra felului în care realitatea se amestecă cu imaginarul, asupra graniței fragile dintre ceea ce vedem și ceea ce proiectăm. Relația dintre real și iluzoriu m-a fascinat mereu, poate și pentru că, în esență, trăim astăzi într-o lume în care percepția a devenit mai importantă decât faptele.

Îmi place să cred că picturile mele sunt, într-un fel, povești moderne, fabule vizuale ale prezentului. Așa cum spunea cineva, "un basm pentru adulți" — uneori ironic, alteori nostalgic, alteori amar. În spatele fiecărei imagini se ascunde o experiență personală filtrată printr-un imaginar care împrumută din cinema, din cultura pop, din memorie și chiar din vise.

Dar ideea expoziției? Cum se naște în general o expoziție? Este un proces planificat sau mai degrabă unul instinctiv?

De obicei, e un amestec între planificare și instinct. Când încep o serie, o gândesc ca pe o poveste deschisă, un fir narativ în care pot interveni mereu. Lucrările se leagă între ele prin teme, prin tonuri cromatice sau prin personaje recurente. Lucrez în paralel la mai multe serii – portrete, compoziții complexe, lucrări cu elemente sculpturale – și le las să se construiască organic, în funcție de ceea ce trăiesc.

Uneori, o lucrare apare dintr-o imagine ce se transformă într-un colaj digital, alteori dintr-o stare. Procesul digital mă ajută mult să compun și să testez idei vizuale înainte de a le aduce în materie picturală. Totul pornește însă de la o emoție. Restul e construcție.

În expoziția "Saw Things I Imagined" explorezi relația dintre real și iluzoriu, după cum mărturisești: "Relația dintre realitate și iluzie mă fascinează pentru că, în esență, reflectă complexitatea modului în care percepem lumea și pe noi înșine."

Cum reușești să expui această dualitate în limbajul vizual al picturii și sculpturii?

Relația dintre real și iluzoriu este, în fond, una dintre marile teme ale artei moderne și contemporane, de la Magritte până la Hockney, dar și una dintre obsesiile mele constante. În seria "Saw Things I Imagined" am încercat să problematizez această relație nu doar la nivel de conținut, ci și la nivel de limbaj plastic.

Lucrările din această serie se situează deliberat într-o zonă de frontieră între real și imaginar, între figurativ și simbolic. În compozițiile mele, spațiul pictural devine un loc al tensiunii vizuale: corpurile și elementele naturale coexistă într-un echilibru fragil, aproape teatral, unde totul pare familiar, dar nimic nu este complet recognoscibil. Fragmentarea planului, suprapunerile neașteptate și raporturile disproporționate dintre personaje și peisaj creează o instabilitate perceptivă, o ruptură intenționată în coerența imaginii. Această disonanță invită privitorul să își reconfigureze constant poziția în fața tabloului, oscilând între contemplare și neliniște.

Dintr-un anumit punct de vedere, aceste lucrări discută despre natura percepției ca act subiectiv, construit. Așa cum teoreticienii postmodernismului au arătat – de la Jean Baudrillard la Paul Virilio – realitatea contemporană este un palimpsest de imagini, simulacre și reprezentări, un spațiu în care granița dintre "adevăr" și "ficțiune" devine permeabilă. În acest sens, pictura mea nu mai caută să redea realul, ci să-l provoace, să-l destabilizeze.

Din perspectivă formală, lucrez cu multiple registre vizuale: de la figurativ la abstract, de la suprafețe netede la texturi corodate, de la culoare intensă la transparență. Această alternanță generează o tensiune optic-emoțională între familiar și straniu. De fapt, este o strategie vizuală inspirată și din cinema – în special din estetica lui David Lynch sau Andrei Tarkovski – unde realul și oniricul coexistă într-o stare de ambiguitate constantă.

Încerc, astfel, să construiesc o formă de realism poetic care nu descrie lumea, ci o interoghează. Sculptura devine extensia acestei interogații – o prelungire în spațiu a iluziei, o materializare a incertitudinii. Unele lucrări includ elemente decupate și pictate care ies din planul tabloului, trecând dincolo de limitele convenționale ale picturii. Acest gest are o valoare simbolică: este o încercare de a face vizibilă fragilitatea graniței dintre lumea fizică și cea interioară, dintre percepție și memorie.

Într-un sens mai amplu, "Saw Things I Imagined" este o reflecție asupra modului în care realitatea devine tot mai mult un construct mental și mediatic, iar imaginarul nostru este la rândul lui colonizat de imagini. Mă interesează acel spațiu intermediar în care imaginea nu mai este doar reprezentare, ci o formă de experiență. Fiecare privitor reconstruiește realitatea lucrării din propria perspectivă, iar această pluralitate de percepții devine parte din poveste.

În final, cred că ceea ce explorez nu este doar dualitatea dintre real și iluzoriu, ci chiar imposibilitatea de a le mai separa într-o epocă dominată de imagine. Pictura și sculptura nu sunt, pentru mine, medii diferite, ci două fețe ale aceluiași mecanism de reflecție asupra lumii – un mecanism care, inevitabil, pune în discuție și natura privirii.

M-a impresionat cu precădere narativitatea lucrărilor tale, în special expoziția Viața împreună/ Life Together. Cum exprimi vizual o poveste?

În "Viața împreună/ Life Together" explorezi o temă perenă: familia. Cum s-a născut dorința de a aborda această temă? Care dintre lucrări ar constitui nucleul conceptual al temei?

În "Viața împreună / Life Together" am pornit de la nevoia profund umană de a înțelege și de a reprezenta intimitatea, legătura dintre oameni și felul în care timpul transformă această legătură. Tema familiei a apărut firesc, aproape inevitabil, într-un moment în care viața mea s-a schimbat radical odată cu nașterea băiețelului nostru. Experiența de a deveni tată a adus cu ea o altă perspectivă asupra lumii – mai vulnerabilă, dar și mai plină de sens. Am simțit nevoia să traduc vizual aceste emoții, să surprind fragmente dintr-o viață comună în continuă formare, un echilibru delicat între grijă, bucurie și teamă.

De obicei, povestea pornește de la o imagine – un gest, o privire, o lumină care îmi rămâne în minte. În jurul acestei imagini centrale construiesc treptat, asemenea unui scenograf, cadrul narativ: cadru cu cadru, strat cu strat, până când atmosfera devine coerentă. Fiecare lucrare are la bază o schiță sau un colaj digital, un spațiu de experimentare unde pot ajusta proporțiile și tensiunile compoziționale înainte de a ajunge la pânză. Procesul digital îmi oferă libertatea de a manipula imaginea ca pe un material viu, din care pot extrage ulterior esența picturală.

Nucleul conceptual al seriei îl reprezintă, cred, ideea de coexistență – viața împărtășită, cu tot ceea ce presupune ea: fragilitate, tandrețe, efort, creștere. Sunt interesat de felul în care gesturile cotidiene, aparent banale, pot deveni încărcate de sens atunci când sunt privite cu atenție. În acest mod, pictura devine un mediu al memoriei – o încercare de a fixa, chiar și pentru o clipă, ceva din emoția irepetabilă a prezentului.

Ai spus că expoziția "devine un loc de reflecție și conexiune pentru vizitatori". Cum îți imaginezi această interacțiune între public și lucrările tale? Ce rol are publicul în acest context?

Publicul are un rol esențial — fără el, povestea rămâne neterminată, ca o muzică neascultată. Lucrările mele își găsesc sensul abia în momentul în care sunt privite, când devin spații de reflecție și de recunoaștere personală. Fiecare privitor adaugă propria experiență, completând astfel narațiunea. Într-un fel, publicul devine coautorul invizibil al fiecărei imagini.

Cum reușești să redai pe pânză dinamica relațiilor umane?

Relațiile umane mă interesează mai ales prin fragilitatea și tensiunea lor interioară. Nu încerc să le ilustrez direct, ci să le traduc vizual prin gesturi, posturi, priviri sau prin felul în care personajele coexistă în spațiu. De multe ori, tensiunea dintre ele se simte mai mult decât se vede – e prezentă în culoare, în ritmul pensulei, în distorsiunea formei.

Lucrez cu contraste – între apropiere și izolare, între tandrețe și control, între luciditate și vis. Nu caut o poveste clară, ci o stare care să sugereze complexitatea acestor raporturi. Cred că ceea ce leagă sau separă oamenii nu e niciodată complet vizibil; e un câmp de forțe subtile, pe care pictura îl poate face perceptibil.

Te consideri mai degrabă un observator al realității sau un constructor al propriilor lumi vizuale?

La ce proiecte și/sau expoziții lucrezi?

În prezent, lucrez la mai multe serii de lucrări pe care le extind constant, pentru a pregăti o nouă expoziție, mai ales că între timp unele dintre lucrări s-au vândut. Planific, de asemenea, o expoziție personală cu lucrări noi de pictură și, o altă expoziție de sculptură pe care o văd însă într-un plan mai îndepărtat. Procesul meu creativ implică o continuare și dezvoltare a seriilor existente, dar și explorarea unor direcții noi în pictură și sculptură.