Dacă vreun duh sau vreo zână mi-ar oferi prilejul de a călători în timp, aș alege să ajung tocmai de Crăciun în Bucureștiul din Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști. La prima zăpadă, m-aș ascunde într-o căciulă de boier și aș colinda străzile luminate de felinare, plutind într-o sanie încărcată cu provizii de la o moșie. Mai apoi, aș da o raită prin băcănii, admirând mormanele de dulciuri învelite în hârtie fină și legate cu panglici de bogasiu. Dis-de-dimineață, m-aș înființa la ferestrele împodobite cu imortele și brad ale casei Doicescu, pândind-o pe Maiorca făcând focul în afumătoarea din curte. Împreună cu Leun, aș alege cei mai frumoși nasturi de tablă pentru tivul ișlicului său ca o ciupercă uriașă. M-aș înființa într-un ungher al depozitului din spatele fabricii de testemele a boierului Doicescu, așteptând cu sufletul la gură apariția Maiorcăi. Mi-aș alege o pânză cu mărgele și nasturi sidefii, înduplecându-l pe Leun să-mi facă din ea o rochie de Anul Nou cum nu s-a mai pomenit în capitală, astfel încât boieroaicele să uite imediat cu ce zel le-au imitat pe femeile pictate pe clavire. În noaptea de Crăciun, m-aș urca într-o sanie cu clopoței, vopsită în mai multe culori, și m-aș duce la petrecerea boierului Brăiloiu, spre a-l asculta pe Rușfet lăutarul, căutând să mă lămuresc cine este invitatul cu cea mai frumoasă perucă pudrată. M-aș încumeta să dau târcoale tavernei din Lipscani, unde Tilu și Arghir au poposit la un vin de Drăgășani. Mi-aș lua inima în dinți, rugându-l pe Tilu să-mi prepare cele două parfumuri inventate de el anume pentru femeia fără identitate, cea la care visează toți bărbații.