Nu știu nici azi de ce m-am împrietenit cu Șerban Lohan, un tip pe care ceilalți îl considerau în cel mai bun caz bizar și pe care îl porecliseră Arhivarul Apocalipsei. Mie mi se părea doar că avea un fel al lui de a privi lumea, de parcă ar fi verificat întruna dacă realitatea nu minte prin omisiune. Poate m-a atras și postura lui: mergea tot timpul perfect drept, ținându-și capul ușor aplecat, ca un om care ascultă ceva ce noi, restul muritorilor, nu putem auzi.

Aveam șaisprezece ani și eram convins că mi se cuvine o formă de superioritate morală față de toți cei din jur: profesori, colegi, vecini. Îi vedeam ca pe niște ființe neterminate, lipsite de viziune, habotnici ai mediocrității. Mă credeam un fel de djin benign, infiltrat printre ei, doar ca să observe, să noteze, să tragă concluzii despre decăderea generală. Îmi inventasem chiar și o disciplină interioară, îi găsisem și o denumire – etica observatorului, unde orice mișcare a celorlalți era interpretată după un cod personal absurd, pe care îl rescriam zilnic.

Șerban avea cu două decenii mai mult decât mine. Fusese cândva bibliotecar la o intreprindere obscură, de unde fusese dat afară pentru atitudine refractară. Așa scria pe hârtia de desfacere a contractului de muncă – mi-a arătat-o cu un soi de mândrie melancolică. Stătea într-un bloc cenușiu, într-o garsonieră a cărei principală piesă de mobilier era o bibliotecă masivă umplută până la refuz nu cu cărți, ci cu dosare gri, mape cartonate, fișe pretipărite, fragmente de ziare lipite cu scotch, fiecare element de pe rafturi fiind etichetat, numerotat, ordonat după criterii pe care numai el le înțelegea. Toată maculatura asta conținea, și acum îl citez pe Șerban, urmele unui viitor ratat.

Mă primea de două-trei ori pe săptămână. Îi plăcea să mă lase să vorbesc, să-mi aud teoriile despre sexul normativ ca mecanism al obedienței sociale, sau despre faptul că oamenii se nasc deja cu o vinovăție prelucrată, pe care societatea doar o ambalează în celofan ideologic. Eu debitam, el asculta logoreea mea cu o răbdare care îmi întărea impresia că sunt profund. Când mă simțeam în vervă, citeam fragmente din caietele mele de analiză, unde notam, cu scris grăbit, observații despre colegi: cum își ating nasul, cum clipesc, cum își potrivesc ochelarii de zeci de ori fără motiv, cum își întorc privirea de parcă ar avea ceva de ascuns, dar n-au. Îi spuneam că tot comportamentul lor e predictibil, că la un moment dat voi putea anticipa fiecare gest sau cuvânt al lor. Mă auzeam, bineînțeles, delirant, dar mă și fascinau propriile exagerări.

Șerban avea, totuși, obiceiul ăsta enervant: uneori, în mijlocul tiradelor mele, lăsa capul într-o parte, mă examina cu un amestec de milă și interes și zicea scurt:

— Ești disonant, băiete.

Nu explica niciodată ce voia să zică. Mă întorceam acasă purtând cuvântul ăsta în minte, disonant, și îl mestecam până adormeam. Îl asociam când cu percepția mea despre lume, când cu o vină ipotetică, când cu o inteligență superioară care, evident, nu putea fi armonioasă.

Într-o seară de februarie, cred că era în 1995, l-am găsit scotocind într-o valiză veche de lemn. Mi-a spus că și-a dat seama că există un punct de fractură în propria viață. M-am gândit că e vorba de vreo dramă sentimentală, vreo boală, dar el a dat din mână, iritat:

— Nu, nu, nimic de felul ăsta. Un punct de fractură epistemic.

A rostit cuvântul cu o plăcere stranie, învârtindu-l prin gură ca și cum ar fi savurat fiecare literă. Mi-a arătat o mapă neagră, subțire. În ea erau doar pagini goale.

— Ce-i asta? am întrebat.

— Viitorul, zise el. Singurul viitor care merită arhivat.

Am râs, desigur. Mi se părea o glumă reușită. Abia mai târziu am înțeles că pentru el nu era glumă. Era un fel de testament intelectual.

Pe la sfârșitul primăverii, Șerban a dispărut. Pur și simplu. Vecinii spuneau că nu-l mai văzuseră de o săptămână. Poliția a intrat în apartament: nimic în afară de dosare, mape, hârtii. Hainele erau în dulap, patul nedesfăcut, farfuriile aranjate în suportul veselei de pe chiuvetă. Niciun semn de luptă, nicio plecare precipitată sau pregătită din timp. Parcă se evaporase.

Mama m-a întrebat dacă nu cumva fugise. Tata a glumit, spunând că sigur l-au recrutat extratereștrii ăia, din lumea lui de hârtie. Eu, în mod ridicol, am avut o singură clipă sentimentul că eram responsabil. Ca și cum prezența mea, teoriile mele, exaltările mele îl împinseseră la marginea unei prăpăstii conceptuale.

Trecuse mai mult de un an de la dispariția lui Șerban, când am primit, prin poștă, o mapă neagră, subțire. Fără expeditor. Înăuntru era o singură foaie. Albă. În mijlocul ei, o propoziție scrisă cu litere mici, adunate, ca un murmur de șoapte: Disonanța e primul semn că ai deschis ochii.

De atunci am păstrat mapa într-un sertar. O scot rar, când simt că devin prea sigur pe mine. O citesc, iar apoi o pun la loc, cu grija cuiva care manipulează un obiect radioactiv al propriei conștiințe.