Era cititor devotat al revistei cu reduceri de la Kaufland. Foile se zdrențuiau de cât de mult le frunzărea. Urma revista cu mai puține pagini de la Penny și pliantul sub formă de ziar de la Mega Image. Căuta și revistele sezoniere de la supermarketuri, cele cu rețete, dar care conțineau și reclame la produse cu preț tăiat.

În fiecare dimineață, pe masa din bucătărie, lângă ceașca ciobită de cafea și scrumiera plină cu mucuri, avea teancul de reviste și pliante.

Pielea de pe degete și de pe față i se înnegrise de la fumul țigărilor. În rest, de la gât în jos și mai departe de încheieturile palmelor, era alb ca un prunc.

Singur în apartamentul său, pensionarul răsfoia paginile pline de reduceri. Nu-l impresionau prețurile tăiate cu 50, 70 sau 90 la sută. Căuta un singur produs. Dulceața de trandafiri. Și mai ales o marcă anume. Kavala. Apărea rar, era scumpă, și magazinele se lăudau cu ea. Produs special, în stoc limitat, cu preț bombă.

Își acoperea umerii și spatele cu geaca din piele cafenie, cea pe care o purta indiferent de anotimp, și vâna dulceața de trandafiri Kavala. Bătea raioanele și magazinele, schimba tramvaie și autobuze. Pândea pe după rafturi, se învârtea pe lângă coșurile clienților și niciodată nu cumpăra ceva. Cele de trebuință pentru traiul lui simplu le lua de la un magazinaș de cartier.

El urmărea cumpărătorii dulceții Kavala. Făcea o triere vizuală și pe cei sub 70 de ani nu-i băga în seamă. Ea avea 73, calculase asta cu grijă! Și-o imagina ceva mai împuținată la trup și poate ușor aplecată de spate.

Și-o amintea din negura vieții lui, mai ales din cofetărie: înaltă, semeață chiar și pe scaun, cu degetele lungi apucând lingurița cu dulceață de trandafiri. Era plăcerea ei cea mai mare, era singura delicatesă care-i aducea extazul. Chiar ea rostise vorbele astea.

Erau multe magazine și clienți imposibil de numărat. Dar nu-și pierdea încrederea. Întâmplarea era o forță mai puternică decât destinul. Avea s-o găsească iar.

În cofetărie, în urmă cu 10 sau chiar 20 de pagini de manual de istorie, buzele ei rozalii se contopeau cu roșeața dulceții. Câmpuri întregi presărate cu povești se întindeau din acele buze misterioase și el se topea, devenea mai mic, s-ar fi lăsat înghițit. Își uita familia, facultatea, viața, s-ar fi lăsat devorat de ea.

Și din sângele buzelor și-al trandafirilor răsăreau spinii cuvintelor. N-ai ce să-mi oferi… Ești un nimeni… Uită-te la tine cum te scurgi sub masă… Crezi că mă mulțumesc cu o Dacie amărâtă și-o vacanță la Amara?!

El se apropia de ea și-i șoptea la ureche că se leapădă de partid, de toată țara. Vrei să trecem Dunărea împreună?!, întreba cu ochii aprinși.

Dar ea pufnea. Nu ești nici măcar o fărâmă din dulceața asta…

Și el dădea din cap, o aproba în tot și în orice, iar ea râdea și râsul acela se prelungea peste zeci de ani, printre rafturile Kauflandului din Titan. Din cutia mucegăită care era trecutul său răzbăteau inclusiv pumnii și flegmele securiștilor. Cum vrei să treci Dunărea, pramatie?! Pumni, flegme și din nou pumni.

Când avea s-o vadă iar, urma s-o privească direct în ochi. Decis, mai puternic decât în tinerețe. Cel puțin pentru câteva clipe. Avea să-i șuiere: Ceva tot n-ai nimerit: Viața-i un fâs! Și-atunci se va simți împăcat, pus la egal cu acea persoană, dușmanul și marea lui iubire. Amândoi nivelați de timpi, șterși, uitați…

Viața-i un fâs dac-o irosești, repeta și-acum pentru sine, lângă toate revistele și pliantele cu reduceri.

Trăise suficient cât să știe și să simtă asta pe fiecare petic din pielea sa tăbăcită!