Ceea ce voi scrie îi va indigna moderniștii Internetului: sunt pentru noua programă de limba și literatura română care prevede studiul literaturii vechi la clasa a IX-a. De ce? Sursele acestei luări de poziție sunt atât experiența de elevă de liceu, profil Filologie-Istorie, când învățam cronicarii în prima clasă de liceu, cât și experiența de 23 de ani și un pic la catedră în preuniversitar, timp în care am ajuns să mă îngrozesc de cantitatea de informații la care elevii nu mai au acces.

De ce apăr criteriul esențial cronologic al predării-învățării literaturii? Pentru că oferă context și expune elevului o motivare de tip cauză-efect a importanței pe care o are cutare scriitor față de altul, implicit un motiv de a învăța despre acesta mai ușor. Dacă eu, profesor, îi prezint elevului fenomenul literar românesc în evoluție, va înțelege că anume idei evoluează de la Neculce la Creangă și că pesimismul lui Eminescu, deși trecut prin romantism și filosofie, nu este străin de ideea deșertăciunii lui Miron Costin. Evident, din nou, cu expunerea unui context istoric. În replică, mi se poate spune că deja există elemente de istorie a literaturii române în actuala programă, la clasa a XI-a. Voi răspunde că este prea puțin și prea târziu, deoarece precedentul an de liceu concentrează toată materia de bacalaureat, cu autorii canonici. Mi se pare un fel de a așeza carul înaintea boilor, un du-te vino fără nici urmă de logică. 

Cea mai incredibilă temere a moderniștilor este următoarea: elevii nu pot să se deschidă spre plăcerea lecturii dacă studiul acesteia la liceu începe cu perioada veche. Incredibilă afirmație, pentru că presupune - dacă înțeleg eu bine - că până la 14-15 ani, adolescentului nu i s-a dezvăluit această plăcere, ca și cum în familie, la grădiniță, la ciclul primar și la ciclul gimnazial nici nu i s-ar fi citit nimic, nici nu ar fi citit singur, ca și cum familiarizarea cu literatura ar fi așteptat vârsta de liceu.

O altă teamă este că tinerii nu vor avea cum să se apropie de autorii contemporani dacă vor fi ocupați să învețe despre cronicari sau despre ceilalți, mai vechi decât ei. Voi spune în acest caz că tinerii au avut, mai ales în ultimele două clase de gimnaziu, această posibilitate - cu atât mai mult cu cât avem în vedere structura probei de Limba română de la Evaluarea Națională - iar după aceea, noua programă nu face decât să asigure profunzime și fundament valoric receptării celor noi, prin prisma celor vechi.

De asemenea, nu mi se pare justă sau de bun-simț insistența ca în studiul literaturii să prevaleze plăcerea elevului. Argumente: este vorba de studiu, deci de identificare și acumulare de informații și de cunoștințe, de utilizarea acestora, de formare de deprinderi - demersuri ce ar trebui să se caracterizeze prin rigoare și seriozitate, nu prin existența unei laturi ludice; elevul nu are cum să-și dea seama de amploarea a ceea ce trebuie să cunoască pentru a dobândi o cultură temeinică, este rolul școlii să-l îndrume și să-l învețe; elevul ar trebui tratat ca și cum curiozitatea firească acestei vârste și capacitatea intelectuală i-ar permite să facă față unui conținut de idei pentru care nu are corespondent în realitatea imediată, dar cu care se pot stabili conexiuni.

Alte reproșuri: lipsa de actualitate, rigiditatea, limbajul de neînțeles, lista de autori care sunt menționați în documentul oficial, printre altele, dar mă rezum la cele pe care le-am întâlnit cel mai des. Le-am pus împreună pentru că derivă dintr-un fapt surprinzător: în interacțiunea dintre conținutul de învățat și elev este uitat rolul mediator fundamental al profesorului. Metode și mijloace de lucru sunt multe, cum, desigur, colegii mei cunosc și folosesc, de la tradiționala expunere, la actualele RED, în care elevii au rol activ și utilizează din plin elementul digital virtual, creând legături interesante cu istoria sau geografia. Nativii digitali, cu gust pentru ficțiunea istorică, pentru jocurile tip historical fantasy, pot fi învățați că în operele umaniștilor din spațiul autohton, de exemplu, există un câmp fertil de cercetare și de activitate.

Profesorul alege autorii, explică sensul cuvintelor necunoscute, creează mediul propice receptării făcând legătura între vechi și nou, subliniind permanența unor idei în scrierile autorilor din epoci diferite, evoluția formelor literare în care sunt îmbrăcate ideile sau punând în evidență transformările concepțiilor de viață și felul în care acestea se reflectă la nivel ficțional sau liric; până la urmă, profesorul îndrumă descifrarea textelor de către elevi, pune în discuție contextul socio-istoric în care a apărut o lucrare sau alta, prezintă viața autorului respectiv, cu mijloace și metode atractive, demersuri în urma cărora cronicarii sau iluminiștii ori alții asemenea apar ca oamenii care au fost, nu ca obiecte de muzeu osificate. Cel mai important este însă faptul că profesorul ghidează gustul literar al elevului familiarizat cu lectura de la nivel pre-liceal către forme mai profunde și oferă instrumente și puncte de reper către judecăți de valoare.  

La fel ca în orice alt domeniu, nu se poate înțelege ceva nou dacă nu s-a acumulat ceva vechi. Nu putem trăi într-un prezent continuu, iar literatura contemporană nu a apărut din neant și fără legătură cu cea de mai înainte. Receptarea a ceea ce este nou se raportează într-un fel sau altul la ce s-a scris anterior, astfel că este esențial principiul continuității în organizarea conținuturilor învățării în privința literaturii la nivelul liceului. Faptul că scrierile mai vechi de epoca Junimii necesită timp de studiu și dedicare nu ar trebui să sperie, ci să demonstreze complexitatea lor, de ce nu, actualitatea. De aceea nu mi se pare de speriat introducerea de texte din secole mai îndepărtate la clasa a IX-a, nici măcar în această epocă a tehnologiei. 

Elevilor le plac provocările care le respectă inteligența, atunci când acestea le sunt prezentate în lumina potrivită, iar primul an de liceu reprezintă pentru ei nu numai un prag al vârstei fizice, ci și unul al maturizării intelectuale.