
Revistă print și online

Primul semn că începe iarna este imaginii bunicii, care îmi vine obsesiv în minte, făcând gogoși cu gem de prune și nucă. La începutul lunii decembrie este primul miros pe care încă îl simt. Dar am și o altă amintire care mă urmărește de sărbători, un Moș Crăciun de plastic, prins la intrare în holul casei, care se tot desprinde de la locul lui. Atârnă acolo, într-un cui, invariabil, an de an.
La venirea iernii mă mereu vrea să recitesc Frații Karamazov. Iarna asta mi s-a întâmplat din nou.
L-aș invita în luna ianuarie pe Suflețel, din Singur pe lume, la un ceai de mentă cu lămâie. Probabil ar fi surprins să simtă tot felul de mirosuri de târg, s-ar așeza pe fotoliul de lângă bradul meu luminat, cu bucăți de portocală în el, și ar sări pe crengi să prindă fulgii de zăpadă croșetați.
Ritualul meu de sărbători este o cană mare cu ceai de tei și lămâie, pe care o beau în Ajun, în timp ce pregătesc aranjamente din brad și lumânări, pe care le duc la mormântul bunicilor, persoanele care îmi vin în minte an de an.
Cel mai neașteptat cadou primit e o carte cu poezii din temnițele comuniste, luată la miezul nopții dintr-o librărie din București, unde lucra un prieten al meu, care a deschis special pentru a-mi lua mie un cadou. E o scenă din albumul mental, o picătură din sărbătorile iernii.
În orașul meu interior, ianuarie e plin de întuneric, haotic, cu multe griji și cu senzația unui necunoscut care mă absoarbe. Gândurile zboară, se tot încurcă, dar la mijlocul acestui tunel întunecat e o instalație luminoasă cu mulți moși colorați, care așteaptă să fie deschisă și să fredoneze o melodie în surdină.
Sper că va fi un ianuarie blând, de la care îmi doresc doar un ritm mai lent de viață.
Filolog, profesor la Colegiul Național Unirea, din Focșani, Ica Savin scrie eseu și exegeză critică. Preocupată de literatura supusă cenzurii și de cultura anticomunistă, lucrează la o carte despre Monica Lovinescu.