Născut și crescut la țară, în anii ‘90, nu pot să îmi închipui Crăciunul și sărbătorile de iarnă decât în sat. În copilărie, primul semn al apropierii praznicelor de sfârșit și nou an era căderea brumei, însoțită de primele înghețuri. Mergeam la grădiniță, întotdeauna pe jos, cu ceilalți copii de pe uliță, uneori însoțiți de vreo bunică, de multe ori singuri. Grădinița, comună satelor Valea Siliștii și Broșteni, era la mai bine de doi kilometri. O bucată de drum trecea pe prundul gârlei, prin izlazul râului Slănic, drum de căruțe, plin de bălți și gropi. Una dintre distracțiile noastre, și ale mele în special, era să ne dăm pe gheața bălților și să încercăm cu încălțările tăria gheții. Au fost zile în care, calculând greșit rezistența pojghiței înghețate, am ajuns la grădiniță cu picioarele ude, dar n-avea a face, activitatea avea în ea ceva irezistibil.

Mai târziu plecam, tot pe jos, la școala din Valea Popii, destul de departe de casă, și îmi amintesc bine cum, uneori, dimineața devreme, ieșeam pe uliță să mă pornesc spre școală și găseam zăpada proaspătă și mare, de peste noapte, în care mă afundam până la genunchii mei mici. Erau alte vremuri atunci, ulițele satului nu erau asfaltate, mașini puține, de deszăpezire publică nici nu putea fi vorba. Ne țineam, deci, pe urmele înguste ale vreunei căruțe pornite zor-nevoie la vreo treabă oarecare. Alte dăți, ne agățam din mers de blănile din spate ale căruței care ne depășea și mergeam boierește până la școală, ca într-un Uber țărănesc fără bani.

În noaptea noului an, după clasicele programe TV, mâncat și vizite reciproce pe la rude, după petardele de la miezul nopții, ieșeam toată familia să ne dăm cu sania pe uliță, până la șoseaua națională, pe zăpada bătătorită și foarte alunecoasă. Pentru noi, copiii, aruncatul de cenușă sau sare pe uliță era o catastrofă, nici haber n-aveam de mașinile care se chinuiau să urce coasta. Am mers, desigur, la colindat în fiecare an, cu toate obiceiurile care se țineau pe atunci în satele din partea noastră de Mușcel: colindețele, steaua, colindatul propriu-zis, plugușorul. De două ori, mai mare, am mers și cu irozii, minunată scenetă de teatru popular, cu roluri multe și texte lungi de învățat. Doar cu capra nu am mers niciodată. Astăzi, din păcate, colindețele au degenerat într-un pretext de băute și grosolănii, umblatul cu steaua a decăzut mult, plugușorul aproape că nu se mai întâlnește. Nu mai avem zăpadă, nici măcar îngheț, darămite colinde, copilărie și neprihănire.

Altfel, iubesc frigul, iubesc chiar și gerul pentru perioade scurte, cu condiția, însă, de a fi însoțite de zăpadă din belșug. Student în Corsica, insulă muntoasă, dar unde rareori ninge, simțeam că bogăția de piatră tăioasă e goală și tristă fără o cunună de nea. Acolo am citit, de la biblioteca universitară, nu îmi amintesc ce anotimp era, romanul lui Haruki Murakami, Hard boiled wonderland and the end of the world. Se pare că ar exista și o traducere în limba română, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, e pe listă pentru a o reciti. Nu mai am răbdarea să citesc în franceză, deși în acei ani îl citeam pe Dostoievski în această limbă, împrumutat de la biblioteca municipală Port Royal din Paris. Revenind la Murakami, asociez acel roman cu iarna pentru că mare parte din acțiune se petrece într-un imaginar oraș medieval, stăpânit de ger și zăpadă, cu oameni neputincioși, bântuiți de o existențială frică hivernală. Murakami e unic și acest roman rămâne favoritul meu printre cele scrise de el pe care le-am citit.

Sunt în sat, ies în curte, e aproape Crăciun și nu mai miroase a iarnă. Sunt descumpănit. Où sont les neiges d'antan?