Bărbatul a dus paharul cu cafeaua fierbinte la buze și a sorbit lung, încercând să-și spele gustul amar al dimineții și al nopții nedormite care încă îl bântuia. Fetița lui îl ținuse treaz cu plânsetele ei înfundate. El nu avusese de ales decât să o păzească toată noaptea și să îi domolească febra din când în când. Dar dimineața nu a ținut cont de neajunsurile lui și s-a năpustit asupra ferestrei ca o hienă, delectându-se cu expresia chinuită de pe fața lui ridată. Domnul Roman era la benzinărie în acea zi, o mică escală pentru a alimenta rezervorul mașinii cu motorină și rezervorul său cu puțină cafea. Se săturase de lapte. Dar nu îndrăznise să bea cafea în fața copilei, temându-se că o va învăța de rău. Benzinăria avea cafea ieftină și destul de tare cât să-i încarce bateriile pentru încă o zi obositoare la birou.

A stat ce a stat și a privit ploaia cum se strecura prin găurile din tavan, nimerind fix în paharul lui și stropindu-l pe nas. Se anunța o zi anostă. Benzinăria era aproape goală. Bărbatul numărase trei persoane în încăpere. El, vânzătorul care a mai înjurat a patra oară pentru că nu putea să scape de pata de ketchup de pe tejghea și o femeie care bâjbâia la raionul cu dulciuri, probabil căutând o sursă de energie sau o gustare pentru copilul ei. Iar asta l-a făcut pe Roman să se întoarcă la dimineața aceea, la fiica lui năzdrăvană și la laptele din bol. Fata mâncase doar cerealele, iar el fusese nevoit să bea laptele rămas. Și a ținut minte că se strâmbase la prima gură. Laptele avusese un gust ciudat. A presupus că fusese expirat. O explicație simplă care i-a satisfăcut creierul obosit. Dar gustul bizar i-a rămas în gură, lovindu-l de fiecare dată când încerca să-și spele papilele gustative cu un covrig cu susan luat de la magazinul de peste drum sau cu paharul de cafea amestecată cu apă de ploaie.

Și-a îndreptat atenția spre ușile automate al căror senzor nu mai putea face diferența între un client și o rafală de vânt mai vioaie. Angajaților nu le mai păsa de mult. Purtau geci de iarnă opt luni pe an din pricina curentului. Roman chiar fusese tentat de câteva ori să-i întrebe de unde luaseră gecile. Plănuia o vacanță la munte și nu se zgârcea la bani.

— E al treilea pahar de cafea, omule! Dacă mi-ar păsa câtuși de puțin, ți-aș spune să te oprești până nu-ți crapă inima, a spus vânzătorul fără să ridice ochii din telefon.

Domnul Roman s-a uitat la coșul de gunoi și a sesizat cu uimire paharele de plastic zăcând pe podeaua proaspăt măturată. A făcut el asta? Nu-și amintea să fi consumat mai mult de un pahar. Dar nu-și amintea măcar să fi plătit pentru cafeaua din mâna lui. Era frânt de oboseală. Da, asta era. Nu exista altă explicație. Cu toate acestea, conștiința l-a împins să ridice gunoiul de pe jos și să-l arunce la coș. A durat o secundă, dacă nu mai puțin. Când și-a ridicat capul a luat o sperietură teribilă. Vânzătorul de la tejghea fusese înlocuit de doamna de la raionul de dulciuri. Femeia purta uniforma de angajat și se putea observa cu ușurință că bluza era cu câteva numere mai mari. Întorcându-și capul spre stânga, Roman l-a zărit pe vânzător, îmbrăcat în haine obișnuite, la raionul cu napolitane.

O bătaie în ușă i-a atras atenția. Un client furios lovi geamul insistent. Ușile automate nu se mai deschideau. Totul părea pe dos. Dar în limitele fizicii. La linia dintre curios și îngrijorător. Nu atât de straniu cât să-l alarmeze pe bărbat, dar destul cât să-l facă să se uite peste umăr la fiecare zgomot necunoscut. Iar dacă nu era de ajuns, a reușit și să audă puțin din conversația femeii de la tejghea cu patronul benzinăriei în care el o ruga să ia scara și să facă câteva găuri în acoperiș și să lase ploaia să pătrundă înăuntru. Și fix așa era. Constelația de găuri de deasupra capului lui Roman dispăruse. Ca și cum nu fusese niciodată acolo. Dar el putea să jure că simțise gustul de apă de ploaie în cafea. Chiar atât de obosit era? Oare halucina? Nu avea febră. Din câte știa. Oare mai putea face diferența dintre rece și cald? Stânga și dreapta? Sus sau jos? Fiecare gând și certitudine îi era contestate de o altă idee într-un joc de tenis mental.

A decis că era vremea să părăsească benzinăria și să-și vadă de drum cât mai avea speranța că nu înnebunise complet. S-a grăbit bezmetic către mașină și a deschis portiera, nu înainte să se uite în stânga și în dreapta după alte ciudățenii. Nimic. Benzinăria nu și-a luat zborul, stâlpii de iluminare nu au crescut picioare și au luat-o la pas. Poate citise prea multe povești cu Baba Yaga fetiței lui în ultima vreme. Totul era normal. Și tot ce-l deranja era gustul de lapte de pe limbă. Strângea din dinți și nu-și mai simțea gura. Laptele fusese expirat. Fără îndoială. Avea nevoie de o pauză. A decis să-și ia liber de la birou și să meargă acasă, unde singurele întâmplări ciudate erau foșnetele de sub patul copilei. Așa-zișii monștrii care o făceau să alerge pe hol în piciorușele goale și să se agațe de gâtul puternic al tatălui ei curajos. A vrut să iasă din parcare, dar a constatat imediat că nu făcuse plinul. Acela era principalul motiv pentru care venise la benzinărie. Rușinat de memoria sa scurtă și rebelă, s-a dat jos din mașină și a apucat pompa în mâna stângă. Sau era oare dreapta? Tot ce voia era să plece cât mai repede de acolo. Însă, când a început să pună benzină în vehicul, a simțit un miros ciudat venind din pompă. A tras-o înapoi cu o mișcare bruscă și a văzut laptele vărsându-se pe jos și murdărindu-i pantofii. Arăta a lapte, mirosea a lapte. Era lapte.

Privirea a început inevitabil să i se încețoșeze, capul i se învârtea în trei direcții, iar stomacul îl pedepsea amarnic pentru o greșeală pe care abia în acel moment începuse să o înțeleagă. Săracul bărbat nu îndrăznea să se ducă cu gândul acolo. Și pe bună dreptate. Mâinile deja îi tremurau pe pompă. Ce mai era real? Visa? Era treaz? Era doar confuz?

— Dacă am făcut plinul mașinii cu lapte, eu ce Dumnezeule am băut la micul-dejun? s-a întrebat el, acoperindu-și gura cu mâna și fugind înapoi spre benzinărie pentru a cere ajutor.