Crăciunul – cu sau fără zăpadă – este sărbătoarea căldurii și a luminii. Este, înainte de toate, sărbătoarea speranței și a credinței în bine. Este sărbătoarea familiei, oriunde ar fi ea, oricât de departe sau rătăcit ai fi. Crăciunul este sărbătoarea tuturor, a celor care au și a celor care nu au, a celor care își doresc și a celor care țin cont de cei care își doresc. Cât privește personajele, care sunt ambasadorii teritoriilor ficționale în lumea noastră interioară, eu m-am simțit cel mai puternic atins de mesajul căutătoarei de lumină și căldură, de fetița anderseniană cu chibriturile, de frumusețea ei și de tristețea poveștii din care îndrăznesc să cred că am gustat. Crăciunul și atmosfera de sărbătoare care îl cuprinde ca o aură ce ajunge până la început de decembrie și dincolo de prima săptămână de ianuarie sunt cel mai bine reprezentate în mintea mea de această fetiță și de adevărul inconfortabil al lumii noastre pe care ea îl poartă. Aștept Crăciunul cu convingerea și cu bucuria că Dumnezeu mi-a dăruit lumina și căldura unui chibrit care durează mult în ardere, preț de o viață, și că învingând astfel întunericul văd adevărul inconfortabil al suferinței, bolii, crimelor, neputinței care ne înconjoară, în timp ce rămânem în casele noastre cu porțile ferecate, dar fără putința de a fereca și aromele celor mai frumoase amintiri care înmiresmează cerul acelei nopți.