Loredana se mutase recent în blocul nostru, la etajul 4. Era în clasa a treia atunci, mai mică decât mine cu un an sau doi. Era o fată drăguță, cam zăpăcită, foarte curată, cu o piele albă, cu părul brunet și ondulat, "natural", cum se spunea pe atunci și, odată, am auzit-o pe mama ei dându-i de grijă: "Să-i spui la tanti Cecilia să te tundă în scări, nu ca data trecută. Ai auzit?". Nu am înțeles prea bine ce înseamnă o tunsoare în scări, dar nici nu mi-am bătut capul cu asta. Loredana era mereu veselă și vorbea tare, foarte tare, dar asta nu ne deranja. Probabil că visa noaptea, cum se întâmplă în coșmaruri, că deschide gura și încearcă să urle cât poate de tare, dar nu poate articula niciun sunet, iar ziua, își lua revanșa și vorbea aproape strigând. Când cobora și ea afară, cu greu puteam spune și noi ceva, pentru că vocea Loredanei le acoperea pe ale noastre, dar ne jucam cu ea pentru că era drăguță și, oricum, nu avea voie să stea prea mult pe afară.

Într-o zi, am mers împreună la școală. Purta pantaloni și geacă de blugi. I-am zis cu admirație și invidie că e foarte fain "costumul" ei de blugi și m-a corectat spunându-mi că e "costumație". "Așa se zice la fete, costumație", a adăugat citindu-mi nedumerirea de pe față. "La băieți e costum, iar la fete e costumație". Nu am mai spus nimic, pentru că eram sigur că știe ea mai bine. Tatăl ei a părăsit-o la naștere și trăia doar cu mama, care avea 29 de ani și un cancer descoperit în stadiu terminal. "Au deschis-o și au închis-o la loc", am auzit de la niște vecine, care vorbeau despre operația prin care trecuse mama Loredanei. "N-or avut ce să-i mai facă. Îi plină toată". Nu înțelegeam cu ce anume era plină toată, dar presimțeam că era ceva rău. Într-o după-amiază, pe banca din fața blocului, mama Loredanei și-a descheiat capotul și am văzut urmele unei cusături lungi, vineții, de la burtă până sub sâni. Zicea că stă puțin așa cu capotul descheiat, pentru că e soare și așa i-a spus ei cineva, că soarele vindecă. Soarele însă a fost la fel de neputincios ca medicii care o deschiseseră și o închiseseră la loc și, de la o vreme, mama Loredanei cobora tot mai rar, iar când o făcea, lăsa în urma ei un miros greu, de parcă ar fi purtat un animal mort în burtă. Noi, copiii, ne țineam de nas și urcam sau coboram scările câte trei când se nimerea să ne întâlnim cu ea.

Avea la fereastra de la bucătărie un cuib de turturică. Stăteam pe balcon și o urmăream cum îi dădea păsării firimituri de pâine și vorbea cu ea mult și drăgăstos. Am auzit cum i-a spus turturelei că peste două săptămâni o va duce pe Loredana la casa copilului, pentru că nu avea cui să o lase. Am uitat de asta, dar mi-am reamintit când am observat că Loredana nu mai venea afară deloc. "A dus-o la casa copilului", mi-a spus tanti Florica de la parter, care fusese "macaragistă", dar renunțase și s-a apucat de făcut macrameuri, pe care le vindea. "Ce să facă săraca, a trebuit să o ducă", îmi spunea în timp ce tot desfășura ață cu o mână, iar în cealaltă avea acul. Ceilalți prieteni nici nu au observat absența fetei cu păr natural, așa că am uitat-o și eu. Am revăzut-o o singură dată. Stăteam cu Ioana în spatele blocului și povesteam cine știe ce când am văzut oprind o mașină ciudată, cum nu mai văzusem, neagră, lunguiață, cu o cruce pe ea. Au coborât doi oameni și, după un timp, s-au întors cărând un sicriu acoperit, din care atârnau neglijent marginile inegale ale giulgiului. Au împins sicriul în mașina cu ușile din spate larg deschise, apoi am văzut-o pe Loredana alergând până la mașină și i-am auzit vocea stridentă, care îi implora pe cei doi bărbați să nu o ia pe mama ei. Era doar ea, singură în spatele mașinii și striga. Bărbații au trântit ușile din spate, au urcat nepăsători în mașină și au plecat. Apoi am văzut că la câțiva metri în spatele Loredanei era o femeie, despre care am aflat tot de la tanti Florica macaragista că lucra la casa copilului și a venit cu Loredana să o vadă pe maică-sa ultima oară.

După ce mașina cu cruce pe ea a plecat, eu și Ioana, încremeniți până atunci, am început să ne hârjonim, să râdem zgomotos și să sărim ca doi apucați. Văzuserăm Moartea, dar nu era a mamelor noastre și nu ne privea.