Alphonse Dupront, Despre România, ediție îngrijită și introducere de Ștefan Lemny, traducere din limba franceză de Magda Jeanrenaud, Polirom, 2025

Prezentul volum – Despre România – ne oferă bucuria unei ample lucrări de memorialistică îngrijită de Ștefan Lemny, care are la bază arhivele românești ale istoricului francez Alphonse Dupront (1905-1990). Acestea corespund, în mare parte, perioadei 1932-1941, cât timp acesta a activat în mediul diplomatic cultural, la București, în calitate de președinte al Institutului Francez de Înalte Studii din România. Arhivele cuprind jurnale, diverse texte publicate sau inedite, precum și o parte consistentă a corespondenței oficiale sau particulare cu personalități din România anilor '30, respectiv Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco. Titlul ales de către Ștefan Lemny este cel gândit chiar de către Alphonse Dupront pentru o lucrare care ar fi trebuit să apară în 1937.

În mediul academic specific secolului trecut, Alphonse Dupront a fost considerat cel mai important istoric modernist francez și unul dintre cei mai mari istorici ai secolului XX. Opera sa este considerată un exemplu prin valoarea europeană a angajamentului său și prin importanța pe care o acorda învățământului universitar.

Introducerea semnată de Ștefan Lemny este o cronologie a relațiilor lui Alphonse Dupront cu România, începând cu anul 1932, când tânărul diplomat preia postul de președinte al Institutului Francez de Înalte Studii din România, înființat încă din anul 1924. Întreaga bază documentară reflectă amprenta puternică pe care experiența românească o lasă asupra vieții istoricului francez și pune în lumină pasiunea sa pentru tot ce ține de țara noastră.

Pregătit pentru o carieră de istoric, Dupront lucrează primii ani la Școala Franceză din Roma și apoi, în anul 1932, preia postul de la București. După deceniul petrecut în România, revine în Franța în 1941 și predă la Universitatea din Montpellier până în 1957, când își susține teza de doctorat și intră în corpul profesoral de la Sorbona. Se implică în întemeierea Institutului Universitar European de la Florența și, timp de aproape treizeci de ani, va conduce echipe de cercetare.

Istoricul, diplomatul și profesorul universitar Alphonse Dupront s-a remarcat prin exigență în ceea ce privește cuvântul scris, cărți sau articole, concluzie susținută de puținele lucrări publicate în timpul vieții. Era bine-cunoscut faptul că refuza expunerea mediatică, dar s-a bucurat de recunoașterea marilor istorici care i-au fost contemporani. În ansamblu, întreaga operă este caracterizată prin viziunea inovatoare concentrată pe tema predilectă din cercetările sale, respectiv mitul cruciadelor. Ștefan Lemny subliniază că Alphonse Dupront "a condus investigarea istorică până în străfundurile sufletului colectiv, acordând un loc major psihanalizei, ceea ce i-a permis să pună temeliile unei antropologii a religiei". Inovator a fost și demersul întreprins de universitarul Alphonse Dupront prin care propunea o cooperare a științelor sociale în scopul realizării unei cercetări unitare a "nevoii profunde de colectivitate", observată constant de-a lungul istoriei.

Revenind la împrejurările prin care Alphonse Dupront ajunge să trăiască și să activeze într-un post diplomatic în România, aflăm din bogata Introducere semnată de Ștefan Lemny cum tânărul și ambițiosul istoric ratează șansa de a-și continua studiile la Roma. Realitatea îl constrânge să se orienteze spre România, o "insulă a romanității orientale", atras de latinitatea poporului român. Predecesorul său la conducerea Institutului Francez de Înalte Studii din România, Paul Henry, scrisese o teză de doctorat despre unicitatea picturilor specifice bisericilor din nordul Moldovei, foarte bine primită de specialiști. În acest context, Dupront venea în România pe un teren bine consolidat și însoțit de recomandări excelente. Nicolae Iorga era rugat să-l primească pe tânărul savant francez, considerat o personalitate de primă mărime. Cu toate acestea, corespondența oficială, dar și cea particulară de la începutul rezidenței sale diplomatice în România relevă faptul că Dupront a fost profund descumpănit de obligațiile profesionale care îl împiedicau să-și continue studiile. Exprimarea sa este fără echivoc. În calitate de proaspăt director al Institutului Francez din București, "suferă de pe urma exilului său românesc" și "are senzația amară că pierde uneori timpul și că se află într-un impas".

În ciuda dificultăților de adaptare care aveau mai mult o motivație personală, Dupront face dovada caracterului său dedicat muncii și studiului care îl determină să dea întâietate sarcinii de bază a postului său – difuzarea culturii franceze în lume și pentru aceasta năzuiește "să lase o amprentă asupra vieții intelectuale românești". De reținut că România traversa un deceniu special, cel al anilor 1930, și așa putem înțelege afirmația tânărului diplomat în legătură cu tineretul român care a "progresat" spre o mistică dezgustătoare în fața căreia ideile culturii franceze, valorile umaniste, nu aveau nicio șansă. Dupront mai adaugă la această constatare amară și amănunte legate de manifestările xenofobe și cele antisemite, despre a căror amploare este foarte îngrijorat.

În corespondența sa oficială, Dupront deplânge și lipsa mijloacelor financiare necesare pentru a contrabalansa activitatea omologilor săi din legațiile italiană și germană, care subminează prestigiul cuvenit Franței în Europa Orientală, așa cum era denumită adesea partea estică a continentului.

Aceste aspecte ies din cadrul simplei corespondențe oficiale și sunt expuse de Dupront și în câteva articole publicate în reviste franceze. Aceleași teme sunt reluate, la timpul potrivit, și într-o conferință publică ținută în anul 1938 la Universitatea din Iași. Cu această ocazie vorbește despre regimurile dictatoriale din Italia și Germania, care folosesc propaganda pentru a înrobi mințile. Ecoul conferinței este pe măsură. Anterior, Mihail Sebastian, unul dintre admiratorii activității Institutului Francez la București, pe care îl numea "un cămin cultural", își exprimase admirația pentru ideile expuse de Dupront, în timp ce, prin comparație, același Sebastian critica politica românească de promovare a literaturii și valorilor naționale peste hotare.

Vorbind cu diferite ocazii despre rolul excepțional pe care Institutul Francez de Înalte Studii din România este chemat să-l joace în zona estică a Europei, Alphonse Dupront își numește instituția pe care o conducea drept "o strălucitoare gazdă a spiritualității franceze, un colțișor din Franța, unde prietenilor noștri români le place să poposească". Aceste cuvinte au fost rostite în 1934, cu prilejul sărbătoririi primului deceniu de activitate a Institutului. În particular, într-o scrisoare neoficială, Dupront compara primul sediu al Institutului Francez din Bd. Nicolae Bălcescu 19 cu "un beci lipsit de soare și de lumină", care nu permitea reunirea a mai mult de douăzeci de persoane.

Mutarea în 1936 în noul sediu (azi, Bd. Dacia 77) este declarată de Dupront drept "un câștig existențial" și pentru că permitea organizarea de întâlniri, conferințe, reuniuni și cursuri. Este meritul lui Dupront faptul că tot mai mulți universitari și cercetători francezi vin în România, în calitate de invitați ai prestigiosului Institut Francez. Acestora li se adaugă peste 40 de profesori francezi care țin cursuri în școlile și universitățile românești. Se creează astfel o Misiune Universitară, pe care Alphonse Dupront o supraveghează îndeaproape, implicându-se direct în conturarea programelor școlare și adaptarea acestora la sistemul de învățământ românesc. Tenacitatea și spiritul diplomatic pentru care era cunoscut Dupront îl ajută pe tânărul director să obțină o autonomie financiară, mai ales că Institutul Francez era subordonat Ambasadei Franței. Astfel, a fost posibil ca Dupront să dobândească o reală libertate de decizie în acordarea burselor de studiu.

Deschiderea Institutului Francez către intelectualii români de seamă este pregnantă. Sunt invitați să țină conferințe oameni de litere sau istorici, precum și personalități care reprezentau alte științe, cum ar fi geografia, sociologia, filozofia și chiar reprezentanți ai clerului catolic. În rapoartele oficiale, dar și în corespondența sa, Dupront enumeră cu entuziasm pleiada de personalități românești care au trecut pragul Institutului Francez. Nu ezită să-i aibă ca invitați pe Mihail Sebastian, dar și pe "fascinantul" filozof Nae Ionescu, cunoscut pentru poziția antisemită virulentă. Dupront menționează și alte personalități ale vieții culturale din România pe care ar fi dorit să le invite sub auspiciile Institutului, dar care, încadrate pe drept sau nu în categoria "germanofili", au fost evitate sau au declinat invitația. Cu multă diplomație, Dupront își exprimă regretul de a nu-i fi putut cunoaște mai bine și pe aceștia.

Ștefan Lemny amintește pe larg și despre eforturile depuse de Alphonse Dupront pentru a organiza și concretiza călătoria în Franța a numeroase personalități românești cu scopul de a susține conferințe pe diverse domenii. În paralel, Institutul Francez a încurajat călătorii de studiu și de cunoaștere pentru numeroase grupe de studenți care au luat parte la cursurile de vară organizate de universități din Franța.

Totodată, aflăm și despre diligențele pe care Dupront le întreprinde pentru a-i susține pe tinerii bursieri români, indiferent de apartenența religioasă, ceea ce îi atrage critici din partea unor personalități antisemite din România. Criteriul valorii intelectuale era singurul argument pentru directorul Institutului Francez. Spre exemplificare este citat cazul lui Emil Cioran, care primește o bursă pentru Franța în 1937, după ce acesta fusese bursier în Germania, în 1933, perioadă în care devine fascinat de Hitler și fascism, iar în țară se manifesta ca adept al ideologiei de extremă dreaptă reprezentată de Garda de Fier. Însuși Cioran va recunoaște chiar în scris faptul că "norocul său a fost Dupront". Ulterior, prietenul lui Cioran, Eugene Ionesco, va beneficia la rândul său de câștigarea unei burse acordate prin decizia lui Dupront, în 1938. Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare și toate eforturile în favoarea acordării unei burse lui Mihail Sebastian eșuează în 1940, un an profund nefast atât pentru Franța, cât și pentru România.

Din Introducere mai aflăm că pentru Alphonse Dupront cartea, sub forma sa fizică, avea o funcție esențială chiar strategică. Dupront organizează o săptămână a cărții franceze în România, solicită și primește fond de carte din partea Bibliotecii Naționale din Franța, deschide o bibliotecă a Institutului Francez și organizează repartizarea unor cărți franceze către biblioteci din țară.

Cărților puse cu generozitate la îndemâna cititorilor Dupront le adaugă o adevărată activitate de impresar artistic, invitând o serie de trupe bine-cunoscute în Franța și proiectează turnee ale unor muzicieni și artiști de la Comedia Franceză, realizate doar parțial din cauza apropierii războiului. În paralel, se ocupă și de organizarea unor expoziții de artă plastică și reușește să organizeze o expoziție cu opere de artă franceze aflate în diverse colecții în România. În ciuda intensei propagande germane, Alphonse Dupront, credincios obligațiilor profesionale, depune toate diligențele pentru continuarea unor proiecte artistice, deoarece, în opinia sa, Franța trebuie să-și mențină acțiunea diplomatică în favoarea păcii.

În anul 1937, se conturează ceea ce avea să devină proiectul de suflet pentru Alphonse Dupront. Sociologul Dimitrie Gusti, comisar al pavilionului României la Expoziția Universală de la Paris, îi solicită un volum dedicat României care să cuprindă texte ale unor scriitori francezi. Din păcate, ambițiosul proiect nu s-a finalizat, dar Dupront a lăsat în manuscris mai multe texte din care putem înțelege empatia autorului pentru poporul român "aflat la răscrucea imperiilor moarte". El își propune ca prietenia dintre cele două țări să treacă dincolo de rațiunile diplomației culturale și să aibă la bază o cunoaștere reală, reciprocă și profundă.

Despre reticența lui Alphonse Dupront de a semna și a publica "texte scrise în prea mare grabă și purtând inevitabila pecete a imperativelor prezentului", autorul Introducerii, Ștefan Lemny, ne vorbește pe larg și nu doar într-un singur paragraf. Argumentele lui Dupront sunt adevărate lecții de diplomație și respect pentru cuvântul care rămâne în urma noastră. Probabil și din dorința de a-și conserva renumele, el obișnuia să folosească anumite pseudonime pentru diverse articole publicate în revistele timpului.

Înfrângerea Franței în mai-iunie 1940 și divizarea statului în zone de ocupație schimbă în mod dramatic întreaga paradigmă a activității Institutului Francez de la București, în strânsă corelație cu destrămarea teritorială a României din luna iunie a aceluiași an.

În 1941, Alphonse Dupront își încheie misiunea și revine în Franța sfâșiată de război. Își începe cu greu cariera universitară, dar menține o corespondență bogată, atât cât o permiteau vremurile, cu universitarii și cercetătorii români aflați la studii în Franța, dar și cu cei din România. Încearcă și adesea reușește să-i ajute pe cei din Franța, bazându-se pe vechile relații. În atenția lui se află Cioran, Ionesco și Eliade, de unde rezultă și o corespondență bogată. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și schimbările politice intervenite mai ales în România, relația lui Dupront cu țara noastră înregistrează momente de impas pe care universitarul francez încearcă să le surmonteze. Reușește să mai vină în România cu ocazia unor congrese și păstrează aceeași empatie pentru țara și poporul pe care le cunoscuse vreme de un deceniu.

Ștefan Lemny își conduce demersul biografic expus în Introducere până în anul 1990, când Alphonse Dupront se stinge din viață.

Monografia Alphonse Dupront – Despre România este o lucrare de referință prin gradul de organizare a materialului biografic cules din corespondența oficială și personală a lui Alphonse Dupront, din textele unor conferințe, articole, alocuțiuni și notițe aflate în manuscris, precum și din referințe colaterale așa cum rezultă din corespondența unor terți apropiați. Rețin atenția numeroasele note de subsol, precum și o impresionantă bibliografie. Introducerea semnată de Ștefan Lemny este coloana vertebrală a întregii lucrări care poate fi studiată și apreciată, atât de către un public cititor dornic de informații de calitate, cât și de cercetători, istorici, sociologi, antropologi și politologi, în egală măsură.