Are loc, de aproape un an, un intens avânt de reformare a sistemului de învățământ preuniversitar. În ritm accelerat, parcă pentru a încununa o victorie personală a cuiva, vizând toate actele administrative și structurile cu emergență directă în activitatea cu elevii: planuri de învățământ pentru clasele a IX-a – a XII-a de liceu, recent programe școlare noi, numai pentru clasa a IX-a, în curând manualele aferente, probabil până în toamna viitoare. Numai pentru planurile-cadru, în perioada februarie – martie 2025 s-au purtat discuții prelungite, s-au emis opinii contradictorii, în scris sau prin dezbateri în direct în patru mari centre universitare, s-au făcut numeroase propuneri. Prea puține luate însă în seamă.

În această imperativă acțiune, limba și literatura română, prima disciplină didactică din catalog și din planurile-cadru, fundamentală cum se spunea pe vremuri, integratoare pentru toate celelalte obiecte de învățământ, a pierdut, față de poziția și considerația anterioară, parcă pe neobservate, trei ore, câte una la clasele a IX-a și a XI-a – a XII-a. La ultimele două clase ale liceului, în preajma examenului național de bacalaureat, au rămas numai câte 2 ore pe săptămână, fapt nemaiîntâlnit până acum în învățământul liceal românesc, dar nici în sistemele de învățământ europene pentru limba, literatura și cultura națională. Plus reducerea de la 4 la 3 ore la clasa a IX-a. În toate celelalte, pentru studiul limbii și literaturii proprii, se alocă cel puțin 3 – 4 ore pe săptămână, dacă nu chiar 5 (!), cum se constată în țara geamănă de peste Prut, care își apără, și în acest fel, limba, cultura și, de fapt, în mod esențial, propria identitate.

Strict matematic, așa cum le place economiștilor să proiecteze, din pix, reforma învățământului, elevii de liceu vor pierde, în cei patru ani de pregătire la limba română, 104 ore din cele 454 din planurile de învățământ încă actuale, cu aproape 24% mai puține. Își asta se întâmplă în timp ce se vorbește, obsesiv și acuzator pentru școala românească,, despre analfabetismul funcțional, de activități remediale (reprezentând alte "25% din bugetul total de ore al oricărei/oricăror discipline"), de activități diferențiate, în același timp, pentru elevii cu CES. Cât mai rămâne, în fond, din cele 454 de ore care, în momentul de față, mai sunt încă, pentru puțină vreme, în activitatea la clasă, număr ce se va diminua treptat în următorii doi-trei ani. Având, drept consecință, și restrângerea de activitate la numeroase catedre de limba română, începută deja din toamna aceasta, prin mărirea normei didactice, pentru prima dată în învățământul românesc în ultimii 75 de ani, de la 16/18 ore la 20 de ore pe săptămână.

Profesorii de specialitate, inclusiv cei din mediul academic, au făcut atunci puține observații critice față această degradare nemeritată a statutului limbii române în planurile-cadru, decizie rămasă nemotivată, nici măcar în vreun fel, de către autorii proiectelor, cei mai mulți profesori de matematică, trecută astfel, din partea lor, sub o tăcere totală. Acum, în schimb, pe acest spațiu mult mai redus de aplicare a noii programe, au apărut mai multe opinii decât la oricare dintre celelalte discipline didactice. Unele sunt critice, acuzând întoarcerea la programe folosite cu zeci de ani în urmă, orientate atunci și ideologic, cât și la manualele tipărite în acel timp cu o tehnică tipografică mohorâtă, cenușie, evident fără disponibilitățile digitale de ultimă oră, dar și fără preocupări de a li se da o minimă atractivitate.

În aceste împrejurări, schimbarea radicală de după 1989 s-a produs în două etape. Mai întâi, s-a elaborat Programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a din 1999 (OME nr. 3371/1999), revăzută apoi prin OME nr. 3458/2004, 3252/2006, 5959/2006, pe baza cărora s-au redactat circa 10 manuale alternative, în principal de la editurile Niculescu, Petrion, Paralela 45, Humanitas, Corint, Sigma, Art, ALL, Teora, EDP, care s-au aflat și se află în circulație până astăzi. Acestea au fost elaborate de prestigioși istorici și critici literari, scriitori din noile generații și profesori de liceu cu o bogată și riguroasă experiență la clasă, uneori chiar de către un singur autor avizat asupra problematicii complexe în cauză (Doina Ruști). Sunt manuale cu o tematică diversificată, deloc limitată, deschisă, din care profesorii au avut și au libertatea de a alege teme, texte, scriitori și opere literare, concepte operaționale, pe care le consideră cele mai potrivite pentru nivelul pregătirii elevilor, pentru atractivitatea și interesele lor.

De fapt, în toată această succesiune de planuri-cadru, programe școlare, manuale, segmentul cel mai restrictiv îl reprezintă planurile-cadru, care determină, nolens volens, filierele, profilurile și disciplinele didactice sau opționale (CDS-uri), hotărâtoare pentru optimizarea pregătirii elevilor și pentru încadrarea profesorilor. Pentru limba și literatura română, în afara profilului umanist, care păstrează numărul de ore din structurile anterioare, dar la care există mai puține clase în colegii și licee, cel mai dezavantajat, ca număr de ore, este profilul real, axat pe științe, pe matematică, fizică, chimie, biologie, informatică. Adică tocmai acela pentru care optează prioritar elevii cu cele mai mari medii obținute la evaluarea națională. De aici se recrutează și olimpicii cu rezultate remarcabile la olimpiadele de științe pe țară și internaționale. Printre ei se numără însă, de regulă, și participanții la mai multe concursuri pe discipline, clasați pe primele locuri și la olimpiadele din sfera umanistă, de limba și literatura română și de limbii străine. Ei bine, tocmai la aceste profiluri, în planurile-cadru nu sunt prevăzute ore pentru CDS-uri din domeniul limbii și literaturii române, pentru care s-ar putea completa, în mod firesc, la rubrica acestei discipline, măcar cele 3 ore pe care limba română se cuvine să le aibă.

De aceea, comparând programele în discuție cu "bugetul" de ore acordat, se va constata, dintru început, că studierea limbii și literaturii române în liceu își va propune mult mai puțin decât a avut, ca obiective, competențe și atitudini, în ultimii douăzeci și cinci de ani. Și nicicând cu multe decenii înainte. Evident că, dintr-un conținut sumar, orientat numai pe cerința de alfabetizare funcțională, nu se va obține ceea ce este prevăzut în Legea 198/2023 (art. 91, a, "competență de citire, scriere și înțelegere a mesajului") și, mai explicit și cuprinzător, în Recomandarea Consiliului privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții (2018/C 189/01):

Competența de literație (1), transpusă incomplet în legea românească, sub forma unei alfabetizări minime, strict utilitariste, cuprinde însă un complex de cunoștințe, competențe/aptitudini și atitudini, inclusiv etice și estetice, fiind congeneră, cel puțin, cu încă două-trei competențe: (2) multilingvism (însușirea limbilor străine se bazează pe vocabularul și pe gramatica rațională a limbii române), dar și (6) competența civică (vizând "respectarea drepturilor omului ca bază a democrației" și o componentă a ei de bază, educația morală).

Competența de literație se împlinește astfel prin ceea ce i se atribuie, la un nivel optim, alături de disciplinele artistice, și studierii limbii și literaturii române, prin (8) competența de sensibilizare și exprimare culturală, "aprecierea exprimării creative a ideilor, experiențelor și emoțiilor într-o varietate de medii, precum muzica, artele spectacolului, literatura și artele vizuale". Din descrierea acesteia selectăm, mai jos, câteva citate edificatoare.

Cunoștințe:

"cunoașterea culturilor locale, naționale, regionale, europene și globale și a formelor de exprimare, incluzând limbile, moștenirea tradițiile și produsele culturale".

Aptitudini:

– "abilitatea de a exprima și a interpreta idei metaforice și abstracte, experiențe și emoții, cu empatie, într-o varietate de arte și alte forme culturale abilitatea de a identifica și de a crea oportunități de valorificare personală, socială sau comercială, prin intermediul artelor și al altor forme culturale, capacitatea de a se implica în procese creative, atât la nivel individual, cât și colectiv"; [...]

– "înțelegerea propriei identități în devenire și a patrimoniului cultural, într-o lume a diversității culturale și înțelegerea modului în care artele și alte forme culturale oferă o viziune asupra lumii cât și căi de a modela lumea".

Abilități:

– "abilitatea de a exprima și a interpreta idei metaforice și abstracte, experiențe și emoții, cu empatie, într-o varietate de arte și alte forme culturale abilitatea de a identifica și de a crea oportunități de valorificare personală, socială sau comercială, prin intermediul artelor și al altor forme culturale capacitatea de a se implica în procese creative, atât la nivel individual, cât și colectiv."

Atitudini:

– "atitudine deschisă și respect față de diversitatea exprimării culturale, împreună cu o abordare etică și responsabilă a proprietății intelectuale și culturale;

– curiozitate despre lume, deschidere pentru a imagina noi posibilități și dorință de a participa la experiențe culturale."

În consecință, se demonstrează clar că triada cunoștințe – competențe/abilități – atitudini este definitorie pentru obiectivele, organizarea și desfășurarea procesului didactic la limba și literatura română, inclusiv pentru redactarea programei și, esențiale fiind, relaționarea și echilibrul dintre cele trei componente sunt esențiale. Nu se pot dobândi competențe fără cunoștințe temeinice, bine însușite/fixate într-o memorie operativă, cu atât mai puțin în dezvoltarea, în plan afectiv, a unor atitudini pozitive pentru formarea personală și pentru relațiile sociale, încât negarea sau ignorarea uneia dintre componente anulează sau diminuează eficiența oricărui demers.

Revenind la programele și manualele actuale, aflate încă în exercițiu, ar trebui să facem câteva aprecieri și observații. Conținuturile și periodizarea lor pe anii de studiu au fost determinate de oscilațiile structurii învățământului liceal, organizate pe două cicluri, inferior (clasele a IX-a și a X-a, inițial obligatorii) și ciclul superior, clasele a XI-a și a XII-a, finalizate prin susținerea examenului de bacalaureat. Prin urmare, programa pentru clasa a IX-a cuprinde principalele teme literare, în clasa a X-a se studiază genurile și speciile literare, cu exemplificări până către sfârșitul secolului XX, iar în clasele a XI-a și a XII-a se reia parcurgerea diacronică a literaturii române.

Cele 10 – 11 teme literare, Joc, joacă, Lumi fantastice, Școala, Călătoria, aventura, Dragostea, Adolescența, Confruntări etice și civice, Scene din viața de ieri și de azi, Personalități, exemple, modele, Familia de-a lungul istoriei, Literatura și alte arte, sunt ilustrate, de la un manual alternativ la altul, cu peste 160 de texte literare și nonliterare, cu o mare diversitate de scriitori/autori din literatura română și universală, de la Dante Alighieri, Wiliam Shakespeare, François Rabelais și Cervantes, până la James Joyce, Jorge Luis Borges și Simone de Beauvoir, iar, din literatura română, cu texte de la Grigore Ureche și Dimitrie Cantemir până la Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Simona Popescu, Florin Iaru, Ion Stratan, unii dintre scriitori aparținând ultimelor generații, Cu o precizare față de numărul aparent foarte mare de texte literare: având în vedere că pentru clasa a IX-a s-au tipărit aproximativ 10 manuale, fiecare conține, în medie, circa 16 – 20 de texte literare și nonliterare, însoțite de concepte operaționale adecvate analizei textuale și de exerciții aplicative de limbă – comunicare.

Cum se poate observa cu ușurință, programele și manualele pentru clasa a IX-a aflate în circulație nu ar fi deloc vetuste, depășite, anacronice față de interesele, preferințele și sensibilitățile generațiilor actuale de elevi. S-au încadrat, pe deplin, chiar avant la lettre, și în Recomandările Consiliului UE privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții, publicate în 2006 și 2018, stabilind conexiuni multiple în cadrul competențelor-cheie menționate mai sus. Noile manuale, completate pe o structură tematică asemănătoare celei din prezent, actualizată și cu texte semnificative ale unor scriitori/scriitoare din ultimii douăzeci de ani, susținută de o tehnică digitală adusă la zi, ar putea să nu fie cu nimic mai prejos decât manualele recomandate, ca modele, cum s-a mai spus, din 2 – 3 țări europene, poate din zona latină, germană, britanică sau nordică. În mod paradoxal, urmând precizările vechii programe, manualele actuale conțin și cunoștințe de gramatică, dar, în toate dezbaterile, s-a afirmat, în mod fals, că noțiunile acestea se vor introduce acum în învățământul liceal la clasele a IX-a și a X-a, pentru prima dată după treizeci de ani. De fapt, cunoștințe aplicative nu numai de gramatică, ci și de fonetică, vocabular și stilistică, adecvate și utile pentru studierea textelor literare, sunt prezente, potrivit programei, în toate manualele alternative, în capitolele Limbă-comunicare după fiecare operă literară studiată, de obicei o dată pe săptămână, în a patra oră de la clasa a IX-a, acum dispărută. De fapt, această componentă, Limbă-comunicare, există nu numai în primele două clase ale liceului, ci și a XI-a și a XII-a, afectată și mai mult, pentru că numai în două ore de la aceste clase nu se pot susține, în mod eficient, toate obiectivele predării limbii și literaturii române.

Trecând peste aceste impedimente extrem de serioase, în privința conținutului noua programă pentru clasa a IX-a, care a stârnit atâtea discuții, coincide, în bună măsură, cu actuala programă pentru clasa a XI-a, aprobată prin OMEC nr. 3252/13.02.2006. Aceasta este structurată, în funcție și de vârsta elevilor (cu doi ani mai mare decât a celor care abia intră în liceu), pe teme și perioade ce pot avea și o abordare interdisciplinară (îndeosebi cu istoria): Fundamente ale culturii române, Perioada veche. Dimensiunea religioasă a existenței, Formarea conștiinței istorice, Poezia română premodernă, Perioada pașoptistă. Romantismul pașoptist, Dacia literară, România între Orient și Occident, Criticismul junimist, Marii clasici, Simbolismul, Romanul interbelic. Toate temele au studii de caz, noțiune nou introdusă atunci și agreată de elevi, îndemnându-i către documentare, cercetare și redactare de referate și eseuri structurate.

Fără îndoială, programa aceasta încă în exercițiu la clasa a XI-a este riguroasă, evolutivă, diacronică, dacă vrem să i se spună așa, răspunzând și competenței-cadru 8 din Recomandarea Consiliului UE, "înțelegerea propriei identități în devenire și a patrimoniului cultural, într-o lume a diversității culturale și înțelegerea modului în care artele și alte forme culturale oferă o viziune asupra lumii cât și căi de a modela lumea", fără ca ilustrarea identității culturale proprii să fie considerată drept excesivă, învinovățită, fără îndreptățire, că ar promova ideologii mai vechi, din vremuri revolute, cum ar fi protocronismul. Programa aceasta este însă prea încărcată, mai ales numai pentru cele două ore ce au rămas la clasele finale de liceu.

De aceea, erau necesare, de la început, o privire asupra întregului parcurs al studierii limbii și literaturii române și o reașezare a întregului conținut pentru toți cei patru ani de liceu. S-ar menține principalele teme literare tot în clasa a IX-a, timp în care s-ar defini, sistematiza și utiliza aplicativ la clasă genurile și speciile literare, omise sau doar nenumite, fără nume, în programa claselor gimnaziale (pastel, chiar fabulă, schiță, nuvelă, povestire etc., toate fiind denumite doar texte literare, fără diferența specifică) și principalele concepte operaționale aferente acestora. Materia propusă pentru clasa a IX-a ar fi transmutată la clasa a X-a, de la Fundamente ale culturii române până la perioada Junimii și activitatea lui Titu Maiorescu. Programa de la această clasă ar deveni tangentă parțial și cu aceea de istorie (Epoca luminilor, Anul 1848 în Europa), care propune, în același timp, evenimente istorice din aceeași perioadă.

Epoca marilor clasici, prelungiri ale clasicismului și romantismului (tradiționalismul lui George Coșbuc și Octavian Goga), simbolismul, poezia interbelică și romanul modern ar putea trece, într-o continuitate firească, la clasa a XI-a, care ar necesita o programă mai rarefiată și echilibrată. Programa pentru clasa a XII-a ar putea fi dedicată astfel literaturii postbelice, proză, poezie, dramaturgie, critică, noile curente literare și o gamă extinsă de creații ale scriitorilor contemporani. Plus un număr de ore planificate pentru sistematizarea cunoștințelor și pregătirea elevilor pentru examenul național de bacalaureat. De amintit este că, în relație cu programele de până acum, și numai pentru clasele a X-a – a XII-a fost tipărite peste 25 de manuale alternative, fiind oferite, spre alegere, cunoaștere și analiză de către elevi și profesori, potrivit preferințelor, peste 500 de opere literare, poezie, proză, dramaturgie, istorie și critică literară, ale celor mai cunoscuți și importanți scriitori români din toate perioadele de creație.

Discuțiile prelungite despre programele de limba și literatura română, mult mai animate decât toate dezbaterile de la celelalte obiecte de învățământ, au devenit un fel de polemică dintre antici și moderni, în care o țintă predilectă ar fi acum cronicarii, percepuți ca expresie a inapetenței elevilor pentru lectură, prelungită, în condițiile noului limbaj de lemn, până la opera lui Ion Creangă și la multe scrieri de autentică expresivitate ale autorilor din secolul al XIX-lea. Se ignoră și se omite astfel o întreagă epocă de la zorii literaturii și culturii române, ilustrată în chip inimitabil, "de la origini și până astăzi", de G. Călinescu, sau, într-o viziune mai nouă, în "5 secole de literatură", de Nicolae Manolescu, ambele referințe relevând viziunea complexă a noului curent filosofic, cultural și literar, Umanismul, epocă de tot mai mare interes acum, în condițiile mijloacelor ultramoderne și aproape instantanee de informare de astăzi.

Încă din anii '80, scriitorii postmoderniști se arată interesați, prin intertextualitate, de epocile trecute, Mircea Cărtărescu, în Levantul, călătorind, în chip ironic, cu un fel de elicopter rudimentar, prin spațiul imaginar al secolului al XIX-lea, într-un un mixaj ciudat de scriitori și de opere literare, de la Dan, căpitan de plai până 11 elegii ale lui Nichita Stănescu. Scriitorul străbate, de fapt, întreaga literatură română, începând cu epoca mai veche, a cronicarilor, cu Miron Costin și Ion Neculce, parodiind ironic stilul arhaic, forme, sintagme și fonetisme așezate în construcții lexicale noi, cu o expresivitate surprinzătoare. Iar Ioan Groșan evocă parodic, în O sută de ani la Porțile Orientului, prin inserție amalgamată și traversare pe verticală a unor toposuri literare deja consacrate, întâmplări și peisaje din Descriptio Moldaviae, Amintiri din copilărie, Ardealul lui Nicolae Bălcescu, Hanu Ancuței. Mai aproape de anii noștri, Ioana Pârvulescu (În intimitatea secolului 19, 2005), vede acest secol ca "o altă planetă", cu un mod de viață, personaje și întâmplări devenite ficționale, aproape romanești.

Tot într-o serie de astfel de transcenderi temporale, despre bunicul meu dinspre tată, care a făcut cele cinci clase primare la început de secol 20, pe vremea lui Spiru Haret, mi s-a povestit o întâmplare puțin obișnuită. Tot ca o călătorie către vremuri de altădată, cu "niște cronicari" aduși în prezent acolo, într-o casă modestă de la țară. Vizitat de familia mea, prin anii '80, bunicul a fost găsit citind una din ultimele cărți rămase pe un raft învechit din odaie. Cred că nu citise, în viața lui, mai mult de câteva cărți. Trăsese însă zeci de ani, pe mai toate ogoarele din jur, de pe câmpuri, brazde ca niște versuri (lat. versus, "întoarcere a brazdei"), epopei nesfârșite, în poetica, mai blândă sau mai aspră, a vieții de țăran. De citit, nu a avut mai niciodată timp, dar și-a îndemnat generația următoare să citească, să învețe carte.

Era o carte cu o copertă roșie, apărută în seria veche a Bibliotecii pentru toți, din 1963, scrisă de Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, cu O samă de cuvinte la început. Au rămas cu toții uimiți: "Ai putut să o citești, să o înțelegi?!". I-a privit, de astă dată el mirat: "De ce? Îmi place mult. Așa se scria și la timpul meu!". Cu u final, cu au vădzut, cu au mărsu, cu toate formele arhaice ale vremii.

Revenind la problematica supusă discuției, cronicarii și epoca lor reprezintă, din dorința de cunoaștere a originii și a propriei identități prima conexiune a lumii lor cu aceea mai mare, poate mai prielnică, de la Vestul mai îndepărtat, de unde veneau totuși, și de acolo, primejdii. Au trăit la peste un veac, poate mai mult, de la apariția noilor orientări filosofice, literare și culturale care așezau omul în centrul lumii sale și al Universului, Renașterea și Umanismul. Au studiat în Polonia, Grigore Ureche la Lvov, iar Miron Costin la Bar, luând contact cu ideile noi care se răspândeau atunci în Europa. Miron Costin era un cărturar de tip renascentist, cu o însemnată cultură, cu lecturi din scrierile antice, din Iliada lui Homer și Eneida lui Vergiliu. Este în același timp un istoric lucid, cu o extinsă informație în domeniu, frământat să nu se piardă în negura anilor faptele însem­nate ale neamului, pe care încearcă să le recupereze în scrierile sale cele mai impor­tante, Letopisețul Țării Moldovei și De neamul moldovenilor.

În întregul ei, Predoslovia lui Miron Costin, cu care se deschide Letopisețul Țării Moldovei, conține idei umaniste ușor identificabile, ca o expresie a contextului cultural, filozofic și politic în care s-a format și a trăit cronicarul moldovean. Necesitatea căutării și afirmării identității naționale l-a determinat să argumenteze originea latină a poporului și a limbii române. Gândul că ar putea rămâne necunoscute rădăcinile istorice ale românilor izvorăște dintr-un profund patriotism, numit, în chip plastic, "dragostea țărâi“, de care este animat în toate scrierile sale.

Pe lângă aceste adevăruri istoriografice fundamentale, surprinde, la Miron Costin, o idee de natură estetică ce transcende timpul, "cetitul cărților": "Că nu ieste alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viiața omului zăbavă, decâtu cetitul cărților". Este, aceasta, o încununare a concepției sale umaniste, definitorii, Miron Costin exprimând un uluitor și extrem de modern elogiu al cărții, ca o axă a timpului, comparabil poate numai cu acelea formulate de Mallarmé ("lumea există pentru a se ajunge la o carte“), iar în secolul douăzeci de Leon Bloy ("istoria este un imens text liturgic“) sau de Jorge Luis Borges, care căuta expresia unei cărți infinite, găsită în cele din urmă în ceea ce el a numit Cartea de Nisip, "pentru că nici cartea, nici nisipul n-au început și nici sfârșit“. Pentru cronicarul moldovean, cartea, "scrisoarea“, este, metaforic vorbind, "iscusită oglindă minții omenești“, este eternă, căci "trăiescǔ și acum scrisorile în lume și vor trăi în véci“, autorul și cititorul dobândind deopotrivă "nemuritoriu nume“. De aici până la celebra formulare despre "cetitul cărților“, în ciuda faptului că "veniră asupra noastră cumplite aceste vremuri de acmu, de nu stăm de scrisori, ci de suspinuri și necazuri", nu mai e decât un pas, care încununează însă dimensiunea umanistă a personalității lui Miron Costin: "…că nu ieste alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decâtǔ cetitul cărților“.