Decembrie este aici - și se apropie cu pași repezi perioada din an pe care mulți dintre noi o așteaptă cu nerăbdare și cu bucurie: Crăciunul. Știu că nu doar pentru mine aceste zile de sărbătoare încep să-și facă simțită lumina și pacea cu mult timp înainte să sosească în calendar. Emoțiile se așază mai lin în suflet, primim totul cu mai multă împăcare și înțelegere. Ne reamintim, mai mult ca niciodată, ce înseamnă bunătatea, generozitatea și apropierea - acea stare de grație care transformă sărbătoarea în ceva mai mult decât o tradiție: într-o emoție. Crăciunul este despre a ne reconecta cu ceea ce este esențial și pur, despre a vedea frumusețea în lucrurile simple și despre a ne deschide mai mult către speranță. "Serbarea Crăciunului în inima ta te face să îl ții cu tine tot anul", spunea Charles Dickens și, într-adevăr, spiritul acestei sărbători luminoase și calde din inima iernii este, de fapt, un fel de a trăi în inimă. Un spirit care, după ce Crăciunul trece, ne face să ne străduim ca, până la următorul Crăciun, să păstrăm, în noi și între noi, emoția și iubirea blândă la care semnificația sărbătorii ne trimite.

Să trăieși sufletește în spiritul sărbătorii Crăciunului pe tot parcursul vieții, zi de zi, este un lucru frumos - și, ca toate lucrurile frumoase și cu adevărat importante, nu este deloc ușor. Am ales să scriu despre filmul lui Lars von Trier, Breaking the Waves (1996), tocmai din acest motiv: filmul arată că lucrurile frumoase și importante nu sunt deloc ușoare și, de multe ori, sunt cu semnificație mai largă decât ceea ce permit sau înțeleg convențiile religioase și sociale. Pentru cine cunoaște și apreciază opera cinematografică a lui Lars von Trier, și cred că nu suntem puțini, nu este o surpriză faptul că von Trier prezintă în filmele lui teme incomode, dureroase, chiar violente fizic și emoțional și care ne fac să percepem frumusețea și sensurile adânci, mistice, ale vieții și ale întregii țesături de evenimente și trăiri care ne fac, cu adevărat, oameni. Poate părea ciudat faptul că am ales figura lui Bess McNeill din Breaking the Waves ca și personaj care-mi inspiră tema Crăciunului, dar cred că este o alegere potrivită și care, pentru cine încă n-a văzut cinematografia lui Lars von Trier, poate fi un motiv să deschidă ușa acestui univers de magie și frumusețe, care ne oglindește ca esență umană - uneori dur, uneori dureros, dar întotdeauna cu înțelepciune, bunătate și lumină.

Deși Breaking the Waves nu este nici pe departe un film de Crăciun și nu inspiră o atmosferă de sărbătoare, personajul Bess McNeill, jucat magistral de Emily Watson (actriță cu o cinematografie atât de bogată și de calitativă în spate ca și roluri - impecabil jucate - încât nici nu aș avea cum să reușesc s-o menționez aici în întregime) întruchipează, într-un mod tulburător, exact temele care definesc această perioadă: inocență, iubire necondiționată și sacrificiu suprem.

Bess este prezentată ca fiind o femeie cu o inteligență emoțională fragilă, aproape copilăroasă, dar cu un suflet de o sinceritate și de o puritate rar întâlnite. În felul ei simplu, direct și lipsit de ego, ea trăiește emoțiile fără filtrele rațiunii complicate ale adulților. Această structură o face să fie "mai aproape de Dumnezeu", iar comunicările ei imaginare cu divinitatea subliniază această legătură. În tradiția creștină, inocența este una dintre stările cele mai apropiate de sacru. La fel ca și copilul Iisus, simbol al purității absolute, Bess trăiește într-o lume interioară unde bunătatea și iubirea sunt adevărurile fundamentale. Această transparență emoțională este cheia prin care filmul deschide un canal direct spre tematica sacrului.

După accidentul soțului său, Jan, în urma căruia acesta rămâne paralizat, Bess ajunge să facă sacrificii extreme pentru a-l salva. Convinsă că iubirea ei poate vindeca, Bess acceptă să se sacrifice fizic și spiritual, mergând până la a avea relații intime cu alți bărbați la cererea lui Jan, într-un efort disperat de a-i reda sănătatea. Nu iau în discuție aici mecanismele psihologice și morale care-l împing pe Jan să ceară acest lucru soției sale, ci doar atitudinea ei legat de ceea ce i se cere în mod rezonabil sau nu - și anume atitudinea legată de ideea de sacrificiu și de iubire necondiționată. Sacrificiul ei nu este erotic, ci mistic. Ea nu acționează pentru plăcere sau dorință, ci pentru un crez profund: ideea că iubirea înseamnă să te dai pe tine celuilalt până la capăt. Acesta este punctul în care personajul ei capătă o aură cristică. Asemenea lui Hristos, care își asumă suferința lumii pentru a o salva, Bess își asumă rușinea, durerea și ostracizarea comunității pentru a-l salva pe Jan.

Comunitatea în care trăiește Bess este dură, rigidă și lipsită de compasiune. Deși se consideră religioasă, aceasta aplică regulile religiei (înțeleasă în îngustimea literei, nu în nemărginirea spiritului), cu o cruzime rece. În contrast, relația lui Bess cu Dumnezeu este una vie, sinceră, bazată pe iubire, nu pe litera cărților. Aici apare o temă esențială în ceea ce privește esența sărbătorii Crăciunului: diferența dintre religie, ca instituție - și spiritualitate, ca trăire interioară. Bess este, în sens spiritual, mult mai apropiată de ceea ce simbolizează Hristos decât cei care o condamnă.

În final, sacrificiul ei duce la propria-i moarte (ulterioară morții lui Jan, pe care nu l-a putut salva, prin propriul ei sacrificiu, în viața fizică) - și aceasta devine apogeul drumului ei spiritual. Moartea ei nu este doar o consecință fizică, ci un act final de dăruire. Iar scena finală a filmului, a clopotelor care bat în cer, este un punct major de turnură în construcția scenariului, care marchează transformarea sacrificiului ei într-un miracol. Deși Bess moare, filmul o prezintă ca pe o figură mai degrabă martirică decât tragică. Moartea ei nu închide povestea, ci o deschide: clopotele care răsună în cer, deși inexistente în lumea reală a poveștii cinematografice, sugerează faptul că sacrificiul ei capătă o valoare sacră. Jan o percepe din nou pe Bess, de data aceasta nu cu trupul, ci din tărâmul spiritual - iar în acest sens, cel spiritual, de dincolo de moartea lor fizică, se poate spune că Bess reușește să îl salveze. În acest sens, Bess devine o figură cristică. Nu în sens dogmatic, ci simbolic.

Să scriu despre Bess McNeill în contextul Crăciunului poate părea neobișnuit la prima vedere, însă în profunzime cred că este o alegere justificată. Prin inocența ei, prin iubirea totală și prin sacrificiul suprem, Bess întruchipează esența temelor centrale ale sărbătorii: puritate, dăruire, suferință transfigurată și renaștere spirituală. Bess nu este un personaj de Crăciun în sens estetic, ci în sens mistic. Iar în felul acesta, povestea ei devine o meditație tulburătoare despre iubirea care merge "până la capăt", așa cum o face, în tradiția creștină, iubirea lui Hristos pentru oameni.