Pantofii din mintea mea sunt în primul rând cei din romanul Paturi oculte, numeroșii pantofi adunați într-o cameră a copilăriei. Cum spun pantofi, cum îmi apare în minte camera, luminată prin storuri de bambus, văd umbrele unor roșcovi. Și mai ales, prind consistență pantofii unici, zburătorii, pe care i-am iubit mult.

Ce-mi amintesc? Erau din piele gri, fină. Cu talpă înaltă, din cauciuc tare. Decoltați mult, cu bot rotunjit. Făceam un balans pe vârf și călcâi și pluteam pe deasupra orașului. Platformele aveau siluete de balerine, nu de butuci, cum au început să se facă după aceea.

Cred că veneau de prin anii 30, poate dinspre finalul lor, în tot cazul erau interbelici. Și-am uitat să spun, griul bătea în verde, exact cum mi-l închipuiam pe Cavalerul arthurian, care dorea capul lui sir Gawain, în culoarea lichenilor, a pădurii bătrâne. Erau pantofiori de basm și din prima clipă am știut că nu voi mai avea niciodată alții la fel.

De câte ori vine luna martie îmi aduc aminte, îi port virtual. Sunt și acum pe locul întâi între preferințele mele. Uneori îi visez și mă simt în stare să zbor.

Cea mai uimitoare era camera cu pantofi, o încăpere care pe vremuri fusese prăvălie, cu ieșire la stradă, unde Lionica strânsese toată încălțămintea care trecuse prin acea casă, în special pantofi de toate culorile, așezați pe rafturi care acopereau pereții până-n tavan, foștii pantofi ai fetelor ei, care fete continuau să plutească prin cameră, siluete de spumă, încă legate de acei mulți pantofi, unii cu tocuri subțiri ca niște stilete, alții ortopedici sau milităroși, pantofi de piele care bătuseră pavajul orașelor, ghete și botine de catifea, sandale romane cu șireturile strânse ghem lângă ele, cizme înalte ori galoși măslinii. Iar pe lângă perechile ordonate în rafturi, se înălțau câteva grămezi, în special papuci cu mărgele, balerini de mătase și pantofi de lac cu nasturi și catarame, sute de încălțări care au făcut-o să nu mai iasă din acea cameră. Ferestrele dădeau spre grădină, iar lângă pervaz era patul, pe care inițial nu l-a băgat în seamă, fiind cu totul interesată de încălțări. Mai întâi s-a plimbat prin fața rafturilor, apoi s-a așezat pe podea. Era o încăpere cu dușumea veche, vopsită cândva în verde, acum pe alocuri decolorată de cât fusese frecată de-a lungul timpului, iar locurile albite o făceau să arate ca o hartă medievală. 

(Paturi oculte)