Sofia ducea o viață liniștită, aproape mecanică, în orașul ei mic, unde tramvaiele treceau mereu la aceeași oră. Acolo nu se întâmpla nimic niciodată. Totul se repeta din nou și din nou, încât devenise o rutină plictisitoare. Totul era familiar și previzibil, până într-o zi când s-a trezit cu o urmă fină de praf metalic pe perna ei. Nu era sclipici, nu era fard. Era un praf rece, metalic, care dispăruse când a vrut să îl atingă.

Nu a dat importanță acestei întâmplări, a pus totul pe seama oboselii pentru că în ultimul timp dormea destul de prost. Avea mereu același vis, un drum pietruit umed, care avea la capăt o ușă mare din lemn. De fiecare dată când se apropia de ea simțea o vibrație, iar când dădea să o atingă, se trezea. Însă, în dimineața când a găsit praful, ceva era diferit. Sunetul tramvaiului nu mai era la fel, părea mai înfundat ca și cum trecea prin apă. Pe stradă nu mai mirosea a cafea și asfalt, ci a iarbă udă, cu toate că nu plouase.

Când a ajuns la birou, colega ei, Ioana, i-a spus:

— Ți-ai uitat din nou eșarfa la mine. Ți-am adus-o.

Era o eșarfă roșie, cu firicele aurii pe margine. Dar Sofia nu avusese niciodată o astfel de eșarfă. Atunci când a atins-o, firele s-au luminat pentru o secundă ca niște scântei. Ioana nu părea să observe, iar Sofia s-a întors la treabă.

Noaptea următoare, Sofia a adormit brusc. S-a trezit direct în vis, doar că nu era chiar un vis. Nu simțea acea stare specifică somnului. În schimb, simțea vântul rece, umezeala pietrișului și mirosul de lemn. Ușa imensă era acum în fața ei, sculptată cu simboluri pe care cumva le știa, dar nu avea idee de unde.

A simțit o împotrivire ciudată când a încercat să o împingă. Dincolo de ușă era o lume care semăna cu a ei și totuși era complet diferită. Cerul senin, flori mici albastre la fiecare colț de stradă, iar oamenii cu aceleași chipuri ca cei pe care îi știa, acum se uitau prin ea, nu la ea. Pe o bancă, Ioana citea un caiet cu foi galbene, exact ca jurnalul pe care Sofia îl pierduse cu ceva timp în urmă.

— Nu trebuia să vii încă, a spus Ioana fără să își ridice privirea. Nu aici, nu acum.

Înainte ca Sofia să mai răspundă, cineva a strigat-o din spate. Când a întors capul, totul a dispărut. Apoi s-a trezit brusc în pat, cu eșarfa albastră la gât, deși jurase că o lăsase în sertar. De data asta, firele aurii luminau continuu în țesătură.

În zilele următoare se întâmplau fel și fel de lucruri ciudate și inexplicabile. Oglinzile reflectau câteodată un colț din cameră care nu exista în realitate. Un copil cu care se întâlnise pe stradă i-a spus "Bine ai revenit", deși Sofia nu îl văzuse niciodată. Un bărbat care se afla în tramvai ținea în brațe un buchet de flori albastre identice cu cele pe care le văzuse în vis. Detaliile mici se adunau pe zi ce trecea. Și visul, care poate nu era un vis, se prelungea de fiecare dată câteva minute în plus. În acea lume, Ioana o privea cu un fel de compasiune pe care nu și-o putea explica.

— Cu cât adormi mai des aici, cu atât îți vei aminti mai puțin dincolo, i-a spus ea într-o seară.

— Ce înseamnă dincolo? a vrut Sofia să știe.

În acel moment, Ioana a închis jurnalul pe care îl ținea în mână și a arătat spre un ceas vechi de pe un perete. Atunci a observat că acele mergeau în sens invers.

— Nu ai prea mult timp. Într-o zi o să adormi într-o parte și o să te trezești definitiv în cealaltă. Așa se întâmplă tuturor.

Sofia a încercat să protesteze, dar și-a auzit iarăși numele, de parcă o strigase cineva. Mereu acel moment, mereu acea voce. S-a trezit din nou cu eșarfa la gât.

După câteva dăți, Sofia a descoperit că acest vis o ducea înapoi, într-o versiune din trecutul ei. Nu se întâmpla în fiecare noapte, doar în cele în care adormea cu senzația că a uitat ceva important. Într-o noapte, s-a trezit în curtea casei bunicii, unde nu mai fusese de zece ani. Lumina era diferită, culorile erau șterse, ca într-un film vechi. Bunica ei era în grădină, tăia fire de trandafir.

— Ai găsit vaza? a întrebat bunica, de parcă Sofia tocmai plecase cu un minut înainte.

Își aducea aminte acea zi, ori credea că și-o amintește. În realitate, atunci se certase cu bunica și plecase supărată. Acum însă, în această lume, cearta nu a avut loc. Sofia ținea vaza în mână și a întins-o, iar femeia a zâmbit scurt, un zâmbet pe care Sofia nu îl văzuse niciodată în realitate. Un zâmbet care o urmărea și după ce s-a trezit.

Primul lucru pe care l-a observat dimineața, a fost fotografia de pe raft. În poză, ea și bunica zâmbeau fix în acea zi. Dar în fotografia reală, pe care ea o știa, bunica nu zâmbise niciodată atât de larg. Era o diferență mică, dar Sofia observase, făcând-o să tremure.

A doua noapte a încercat să repete experiența. S-a dus la culcare, gândindu-se la un alt moment din trecut. Ziua în care se certase cu Denisa, pe vremea când erau la liceu. După un timp, era din nou în sala de clasă. Denisa își strângea caietele cu gesturi mecanice și furioase. Sofia știa că urmau reproșurile.

— Hai să nu mai facem asta. Nu vreau să ne certăm, spuse Sofia.

Denisa s-a întors spre ea cu o expresie ciudată, aproape confuză ca și cum Sofia vorbise într-o limbă străină. Dar nu a mai plecat nervoasă. A stat. Au discutat. Ceva s-a reparat acolo, în vis.

Când s-a trezit, telefonul îi vibra. Mesaj de la Denisa, cu care nu mai vorbise de ani de zile în realitate. "Nu știu de ce, dar azi m-am gândit la tine. Ți-ai amintit vreodată cum ne-am împăcat în liceu? Parcă nu-mi dau seama dacă s-a întâmplat cu adevărat sau doar am visat."

Sofia nu-și amintea așa. În amintirea ei reală, nu se împăcaseră atunci. O făcuseră mult mai târziu, pe vremea când erau la facultate.

Trecuseră doar câteva zile de la episodul cu Denisa când senzația aceea rece, ca o uitare care doare, se strecură din nou în Sofia. De data asta o simțea în piept, nu în minte. O cunoștea. Era aceeași senzație pe care o avusese în ziua în care îl pierduse pe Andrei. Nu vorbea despre el aproape niciodată. Nici măcar cu ea însăși. Trecuseră patru ani, dar amintirile rămâneau tăioase, ca o jumătate de frază neterminată. Își amintea perfect momentul, ultimul lor drum împreună, ploaia, apelul la care nu răspunsese la timp. O coincidență proastă, totul devenea un alt unghi al aceleiași tragedii.

În acea noapte, Sofia a adormit cu frica că va ajunge acolo. Și totuși, a ajuns. Nu în ziua aceea. Ci în altă zi, cu mult înainte. Era o după-amiază liniștită, în parc. Andrei stătea pe o bancă, se uita atent la o schiță, cu o privire blândă. Purta același tricou verde pe care îl purtase într-o fotografie pe care ea o ținea ascunsă într-o noptieră, pentru că o durea prea tare să o vadă.

— Hei! i-a spus el. M-am gândit că o să te văd prin preajmă.

Era o replică pe care nu o spusese niciodată în realitate. Sofia știa foarte bine că în acea zi, ei se certaseră. Totul era mai bine în vis.

S-a așezat lângă el. Mâinile îi tremurau, era un tremur pe care nici nu încerca să-l ascundă. Nu știa dacă putea vorbi, nu știa ce avea voie să spună fără să strice ceva.

— Mi-ai lipsit, a spus ea scurt.

Andrei a închis caietul cu schițe încet, ca și cum ar fi înțeles totul.

— Știu.

Privirea lui era caldă, dar ceva era greșit în ea. Nu forțat, nu fals, doar altfel. Ca și cum omul de lângă ea ar fi fost perfect real, iar amintirea din trecut incompletă.

— Pot să schimb ceva? l-a întrebat.

— Poți încerca.

— Și dacă schimb finalul? continuă ea.

— Unele lucruri nu vor să fie schimbate, Sofia.

Atingerea lui pe mâna ei era reală, caldă, cum o ținuse altădată, exact cum își amintea. Dar în clipa în care a strâns degetele, totul s-a zguduit ușor, ca un film vechi când sare banda. Culorile s-au închis, un vânt straniu a trecut prin parc și frunzele căzute au început să se ridice spre cer. Andrei a zâmbit cu o tristețe pe care o recunoștea.

— Nu trebuie să mă salvezi.

— Dar pot, încă pot, așa-i? întreabă cu disperare Sofia. Visez, nu?

— Asta nu e o lume făcută să mă țină, a spus el. E doar una făcută ca tu să înveți sau să uiți.

Când a încercat să-l ia în brațe, imaginea s-a fragmentat ca sticla spartă. Andrei s-a îndepărtat, imaginea lui estompându-se.

— Dacă mă urmezi prea mult, a adăugat el, o să uiți unde ești trează.

Apoi s-a auzit un sunet familiar, numele ei strigat, din altă lume, acea chemare care o aducea mereu la realitate. Sofia a încercat să rămână, dar visul a decis în locul ei.

Dimineața, Sofia s-a trezit cu capul pe masă și cu eșarfa la gât, lângă un caiet vechi de desen. Nu era al ei. Pe prima pagină era o schiță a parcului. În colț era un rând scris cu creionul: "Nu poți schimba ce pierzi. Dar poți schimba ce lași în urmă. Semnat: A." Era scrisul lui.

Seara următoare, Sofia nu a mai vrut să adoarmă. A mers prin casă ore întregi, a făcut ceai, a spălat vase care erau deja curate, a ținut lumina aprinsă în toate camerele. Dar somnul venea oricum, nu ca o oboseală, ci ca o chemare. O împingere blândă în ceafă, ca o mână caldă care îi atingea ușor pielea, exact cum făcea Andre⁠i altădată. Când a clipit, nu mai era în apartamentul ei. Era într-o gară mică și pustie. De undeva, de pe un peron, se auzea un cântec slab, ca un șuierat. Sofia știa gara. Era locul unde îl văzuse pe Andrei pentru ultima oară înainte ca totul să se destrame între ei, înainte de ploaie, înainte de ziua aceea.

Dar acum, gara era plină de lumină galbenă, caldă, mult prea caldă pentru amintirea ei. Și Andrei era acolo. Sprijinit de un stâlp, cu rucsacul lui vechi și cu expresia aceea amuzată care îi ascundea emoțiile. Exact cum ar fi trebuit să fie.

— M-ai găsit, a zis el de parcă o așteptase.

— N-am vrut să vin, a răspuns ea, simțind cum vocea îi tremură.

— Atunci de ce ești aici?

— Pentru că vreau măcar o zi fără finalul acela.

Andrei s-a apropiat. În visul ăsta, nu se estompa. Era clar și real, ca mâna ei. Atât de real încât Sofia era sigură că dacă s-ar trezi, nu ar mai suporta absența lui.

— O zi fără final, a repetat el încet. Asta pot să-ți ofer.

El a întins mâna. Când Sofia a atins-o, gara s-a luminat brusc. Trecătorii au apărut din senin, trenurile își schimbau destinațiile, apoi dispăreau. Andrei o privea, dar în ochii lui era o oboseală adâncă, una pe care n-o observase până atunci.

— Dar nu poți rămâne, a adăugat el. Nu aici.

— De ce nu?

— Pentru că lumea asta e construită din ce ai simțit pentru mine, nu din ce am fost eu cu adevărat. Și orice lume construită doar din asta, nu te poate ține întreagă.

Sofia a simțit un nod în gât.

— Te pot salva?

Andrei a zâmbit.

— Sunt salvat deja. În felul meu. Tu ești cea care nu trebuie să se piardă.

Apoi ceva s-a întâmplat. Ceasurile din gară au început să meargă în direcții diferite. Unul înainte, altul înapoi. Unul ticăia, altul rămăsese blocat. Andrei și-a tras ușor mâna.

— Dacă rămâi aici o clipă prea mult, o să uiți ce-ai venit să schimbi. Și odată ce uiți, nu te mai poți întoarce.

Trenurile au început să treacă rând pe rând. Fiecare avea în geam chipul ei, versiuni diferite, mai bătrâne, mai tinere, unele fericite, altele pline de tristețe. Sofia s-a panicat.

— Andrei! Nu-mi lăsa lumea asta fără tine!

El s-a apropiat o ultimă dată. I-a pus palma peste inimă, exact unde ea simțea golul.

— N-am să te las. Dar nu prin a fi aici.

— Atunci cum?

— Prin ceea ce alegi să trăiești când ești trează.

Apoi lumea a început să se dezintegreze. Gara, lumina, trenurile, totul. Andrei s-a îndepărtat, devenind lumină.

— Sofia, trezește-te, spune din nou acea voce.

S-a trezit, respirând greu, ca după o fugă de kilometri. Pe pernă era un bilet galben, ca cele vechi de gară. Scrisul era al lui, aproape familiar. "Nu te întoarce pentru mine. Întoarce-te doar pentru tine." Pentru prima dată, Sofia nu mai știa dacă lumea în care se trezise era într-adevăr cea reală.

În zilele care au urmat, încerca să își impună o rutină: apă rece pe față dimineața, alergat în parc, lucruri care să o ancoreze în prezent, așa cum îi spusese odată psihologul pe care-l abandonase după două ședințe.

Visele nu mai veneau noaptea. Veneau când clipea. La birou. În autobuz. Într-o discuție. Doar un moment în care își lăsa gândul să fugă și imediat se trezea într-o altă lume. Iar Andrei era mereu acolo. Nu în aceeași formă și nici în același moment. Uneori era adolescent, alteori aproape de vârsta la care l-a pierdut. Uneori tăcea, alteori vorbea fără să o privească. Dar mereu o vedea, o recunoștea.

— Iar ai venit, a spus el, desenând în caietul cu schițe.

— Nu am vrut.

— Ba da, conștient sau nu, m-ai căutat.

Sofia a simțit ceva amestecat între vină și dor. S-a apropiat încet.

— Lumea asta mă trage aici, Andrei!

— Nu lumea asta, tu te lași trasă.

— Nu pot controla lucrurile astea, spune ea furioasă.

— Ba poți, tocmai asta e problema. Poți mai mult decât crezi.

Andrei a închis caietul și s-a ridicat.

— Problema e că dacă vii prea des, lumea adevărată o să înceapă să te uite.

— Să mă uite? întreabă ea.

— Oamenii. Amintirile tale. Culorile. Nuanțele. Realitatea e subțire, Sof. Și niciuna dintre lumi nu e făcută să te țină complet. Dacă rămâi prea mult aici, partea din tine care aparține lumii tale se pierde.

— Cum știi asta?

Andrei a zâmbit larg. Prea larg. Un zâmbet pe care nu-l avusese niciodată.

— Pentru că eu sunt deja pierdut. Eu nu trebuie să mă întorc nicăieri. Andrei a întins mâna spre ea, exact ca în gară. Dacă mă mai urmezi, s-ar putea să nu mai știi să te trezești.

— Dar eu nu vreau să te pierd din nou.

— Dar dacă rămâi aici, tu vei fi cea care se pierde.

Apropierea lui era atât de caldă încât simțea cum își pierde echilibrul. Dacă ar fi închis ochii, putea să rămână, să uite tot. Să lase lumea reală să se ocupe singură de absența ei. Dar exact atunci a auzit un sunet, un zornăit de chei. Erau cheile ei, căzând pe podeaua din bucătărie, în lumea reală. Andrei a privit-o în ochi.

— E chemarea ta înapoi. Dacă nu pleci, o să fie prea târziu. Acum ori niciodată!

Prea târziu. Fereastra din cameră s-a întunecat complet, iar lumea reală s-a îndepărtat ca un tren care prinde viteză. Sofia a încercat să strige, dar nu mai putea. Începea să uite.

Andrei a strigat după ea, o singură dată.

— Trezește-te!

A deschis ochii, văzând cheile pe podeaua din bucătărie. Respirația îi era sacadată, ca după o alergare. Când s-a ridicat, oglinda din hol a reflectat-o cu o secundă întârziere. Reflexia ei nu a clipit odată cu ea. Sofia și-a dat seama că o parte din ea rămăsese în cealaltă lume.

Andrei nu-i spuse niciodată în față ce simțise în ultimele secunde ale vieții lui, nu exista timp pentru mărturisiri atunci. Dar în vis, cuvintele pe care nu le rosteau niciodată păreau să fie mai simple. Când l-a găsit pe marginea podului, stând pe lemnul acela umed, Andrei părea cu cinci ani mai tânăr. Așa cum îl știa înainte de accident. Era îmbrăcat în jacheta lui preferată, cea pe care o pierduse în noaptea aceea, deși în lumea reală nimeni nu o mai găsise vreodată.

— N-ai venit aici întâmplător, spuse el, fără să se întoarcă. Știi că nu mai ai mult.

Sofia simți un junghi rece în spate. Se așeză lângă el și podul a scârțâit ușor, același sunet pe care îl auzise cu ani în urmă, când alergase noaptea să îl caute. Atunci sunetul fusese urmat de un strigăt și apoi de nimic. Aici, însă, podul își aducea aminte.

— Dacă aș putea schimba ceva, șopti ea.

— Ai putea, spuse Andrei. Dar nu știi prețul.

— Tu ai făcut-o? întrebă ea. Ai schimbat ceva?

— Da. O dată. Și m-a rupt în două. O parte a rămas aici. O parte dincolo. Niciuna nu mai e întreagă. Sofia, continuă el, dacă încerci să repari momentul acela s-ar putea să nu te mai întorci. Lumea reală nu te va mai recunoaște. Vei apărea acolo unde lipsești acum între clipe, între respirații.

Ea simțea cum inima îi bate cu putere. De data aceasta nu era dor, era ceva mai dureros, o șansă. O șansă imposibilă.

— Dar îl pot salva!

— Poate. Sau poate îl pierzi din nou, de data asta fără să mai existe o cale înapoi. Asta e alegerea, spuse Andrei. Lumea ta sau momentul pe care îl porți ca pe o rană.

Sofia respiră adânc. Poate că adevărul era că oricum trăise ani întregi între lumi, între ce fusese și ce ar fi putut fi.

— Dacă rămân aici? întrebă ea.

— Atunci vei deveni parte din locul ăsta. O umbră. Un ecou. Nimeni nu te va mai putea atinge și nici eu.

— Și dacă plec?

— Atunci trebuie să nu te uiți înapoi. Să accepți că nu poți salva tot. Nici măcar pe mine.

Ea închise ochii. Lumea reală o striga ca un ecou îndepărtat. Când i-a deschis din nou, Andrei dispăruse. Sau poate nu fusese niciodată acolo. Și în aer, acolo unde stătuse, rămăsese doar un firicel de lumină identic cu cel pe care îl văzuse în noaptea accidentului, pentru o fracțiune de secundă, înainte ca totul să se destrame. Sofia întinse mâna spre el. Linia dintre trecut și prezent se subțiază. În clipa aceea, alegerea ei începe să capete formă. A sosit timpul să aleagă.