Pentru cei care obișnuiesc să supranalizeze totul, să jongleze cu multiple gânduri pe minut, să treacă, în zbor, de la o idee de la alta, cu greu ducând măcar una la bun sfârșit, serile nu sunt prea des momentul preferat. Serile, atunci când se face liniște, cel puțin în exterior, aduc toată agitația păstrată parcă într-un borcan închis etanș în timpul zilei. Acel borcan se deschide și totul o ia razna, ritmul zvâcnește și gândurile se dezvoltă în ritmul accelerat al palpitațiilor. Pentru mine, serile și, mai ales, nopțile au devenit elementul cotidian pe care-l urăsc cel mai mult, singura obișnuință care nu poate fi depășită pentru că, invariabil, se întoarce în 24 de ore, ca o dependență de care știi că nu vei putea scăpa niciodată. Sunt ca un labirint al protocolului, din care se dezvoltă mii de ramificații, toate reunindu-se, însă, în neliniște.

În ultima vreme, aproape toate serile mele se rotesc în jurul faimoasei scene din Call me by your name (reg. Luca Guadagnino, 2017), cea cu basmul în care cavalerul o întreabă pe prințesă "Is it better to speak or to die?". Mi-am dezvoltat gândirea în jurul ideii că, indiferent ce ar fi, articularea gândurilor mă va ajuta să depășesc orice, că, dacă spun ce am pe suflet, voi fi, într-un fel, recompensată direct sau indirect. Atunci când vrei ceva, trebuie, bineînțeles, să ceri, să te exprimi, să arăți prin cuvinte sau prin fapte. La început, pentru mine vorbitul și muritul în cauză erau bine delimitate. Știam că trebuie, orice ar fi, să caut curajul să vorbesc – când simt ceva, să spun / când îmi place ceva, să spun / când mă deranjează ceva, să spun. Să nu trăiesc niciodată în tăcere, pentru că voi pierde toate șansele. Aveam impresia că prin intermediul cuvintelor lumea mea se poate aranja, se poate ordona, la fel și oamenii din jurul meu. Mi-am clădit existența pornind de la premisa că atunci când un gând este articulat acesta devine realitate și că devenind realitate toate problemele mele se vor rezolva.

Dar am crescut și mi-am dat seama că totul este cât se poate de fals. Întregul meu sistem de gândire a fost distrus. Am realizat că, de fapt, vorbitul și muritul sunt interconectate, interdependente. Vorbitul poate deveni - și cât de des se întâmplă asta!!! – murit, pentru că implică o vulnerabilitate pe care prea puțini mai avem deschiderea să o arătăm. Și, chiar și atunci când ne asumăm riscul ăsta, nu putem suporta dezamăgire după dezamăgire la nesfârșit. Trebuie să vină și momentul pentru victoria asta metaforică a celor îngropați, scufundați în gânduri, în planuri, în scenarii, în dorințe care devin incompatibile cu pacea. Ce se întâmplă cu cei care sunt în război cu ei înșiși și care, într-un moment de maximă nebunie combinată cu un dram de inconștiență împletit cu pierderea răbdării, recunosc ceea ce simt, dar sunt, chiar și așa, respinși? Ce i-ar mai putea convinge după un șir de dezamăgiri să mai vorbească, să își asume propria interioritate? Eu încă n-am aflat răspunsul, iar victoriile par îndepărtate, pierdute într-o lume utopică, în care accesul mi-a fost interzis, cred, încă de la naștere. Cred că sunt blestemată să trăiesc în lumea propriului meu sine, în care totul trebuie să fie analizat din infinite unghiuri, privit din infinite perspective, întors pe toate părțile, colorat în toate culorile, combinat în cele mai halucinante erezii. Vrăjeala că este mai bine să vorbești decât să mori fără să o fi făcut are un termen de expirare care vine, pentru mulți dintre noi, mai repede decât ne-am aștepta și în mod surprinzător. Te trezești într-o zi (sau, mai exact, într-o noapte în care somnul este dat dispărut și devine element străin respins de organism), după un lung șir de dezamăgiri sinistre și dureroase, că de fapt vorbind ai murit. Pentru că de fiecare dată când ai deschis gura și te-ai confruntat cu o decepție, ai mai pierdut ceva din tine.

Eu cred că viața nu este decât un lung șir de dezamăgiri întrerupt, din când în când, de licăriri ale speranței că te-ai înșelat, de încrederea produsă de exaltarea că, într-un final, toate se vor așeza. Dar finalul ăla nu mai vine și fericirea se face nevăzută, se contopește cu monotonia, cu trăirea exasperantă în expectativă. Să terminăm cu propovăduirea puterii cuvintelor. De cele mai multe ori, cuvintele devin nule, nu rezolvă nimic, ba chiar îngreunează. Soluția n-am găsit-o încă, cred că voi continua cu un aparent freestyle dus la nivelul penibilului, suficient să facă nopțile să treacă, să mai păcălească o clipă, dar nu să-mi ofere și liniște.