În primul rând, mi se pare că târgurile de carte au rolul pe care l-au avut dintotdeauna: cel de liant social, de liant antropologic și de reprezentare culturală. Există ceea ce circulă, ceea ce știe să se prezinte și ceea ce are valoare estetică.

Cred că și pentru marii însingurați ai culturii, tranzitarea unui târg de carte este modul în care ei se așează în spațiul atât de complex al circulației globale - un element de neocolit.

Este vorba despre noutatea a ceea ce un târg de carte aduce, despre modul în care noul se poate face auzit, cu atât mai mult cu cât e înconjurat de vacarm, de unde lungi și scurte care se întretaie, de microfoane și de forfota mulțimii.

Fie că e vorba de expozițiile universale, de târgurile de carte sau de târgurile de antichități, oamenii circulă odată cu mărfurile lor, odată cu capitalul lor simbolic și odată cu poveștile lor.

Așadar, târgurile nu sunt atât despre dezbatere cât despre adunare, nu atât despre agora cât despre curiozitate, nu atât despre dialog cât despre schimb liber și despre socialitate.

Evident, cu totul altfel se produce întâlnirea cu cititorii într-o librărie. E o întâlnire unu la unu. În timpul dialogului pe care îl avem, ca scriitori sau ca moderatori, cu interlocutorii noștri, încercăm să intuim povestea fiecărei persoane care se află în public, modul în care ceea ce spunem poate să aibă efect în cutia de rezonanță a celor care ne ascultă. De obicei, la finalul lansării, aceste povești - fire întrerupte se fac auzite. Fiecare dedicație pe care o scriu pornește de la un cuvânt, un capăt de discuție sau o exclamație a celei sau celui care se află în fața mea. Se creează un spațiu al intimului, al unor subite solidarități, al căderii pe gânduri și al tăcerii de după fiecare lansare.

Sunt două experiențe distincte.

În privința întâlnirilor cu cititorii, în librării, ele seamănă puțin cu experiența de predare: o parte de seducție, o parte de dezvăluire, o parte de ascundere și o parte de speculație. Cu tot ceea ce ține de neașteptatul reacțiilor publicului, al plăcerii sau disconfortului pe care li-l creează personajele ficționale - pentru că despre acestea e vorba, în cazul meu.

Un târg de carte ideal ar fi pentru mine cel în care autorii români ar fi la fel de bine reprezentați ca cei străini, în care cei dintâi, la rândul lor, ar fi la fel de interesanți pentru cititori ca cei care provin din alte spații. Și, dacă e vorba de târgurile din Europa, ar trebui ca literatura română să se reprezinte prin multe traduceri, din autori mai vechi și mai noi, din autori canonici și mai puțin canonici; dar și prin mediatori culturali, oameni care știu să pună literatura română în contextul mai larg al literaturii în care vor s-o facă cunoscută, vorbind de teme, de influențe, de poziționare ideologică, de afinități cu spațiul în care se traduce, cu figuri-cheie care să fie puse în paralel cu autorii "exportați". Drept pentru care, într-un târg de carte reușit, rolul mediatorului cultural, al traducătorului, al jurnalistului, al "translatorului" mi se pare central. Fără el, autorul planează o vreme într-un teritoriu necunoscut, după care se reîntoarce la obsesiile lui, fără să se fi deschis cu adevărat unei experiențe culturale. Târgurile de carte, în mod ideal, ar trebui să fie spațiile acestor experiențe culturale, al acestor întâlniri și translatări, în egală măsură organizate și spontane, ca tot ce ține de domeniul vieții. Târgurile de carte ar trebui să fie, până la urmă, teritorii ale vieții.