Ne riscăm viețile în acrobațiile unui circ

fără public. Pretindem că trăim, ne aruncăm

fără plasă de siguranță.

Câteodată ne scapă din manșetă trucuri ieftine,

îndeajuns să părem cineva –

nimeni cu-adevărat.

Riscul cel mai mare? Nicidecum

vreo primejdie care ne-ar curma viața,

nici întâmplările sau jocurile cu moartea.

Nu! Pericolul cel mai mare?

Viața netrăită, durerea nevindecată...

Să fii un mort viu, fără să simți,

fără să știi cine ești,

fără să știi ce-i cu tine,

– și nici să nu vrei să știi –

fără să știi cum să faci vreun bine

pe lumea asta

sau de ce... și, mai ales, să fii...

cel ce nu poate iubi.

Icar

Ah, dac-aș putea repara

aripile

cu care, cândva,

m-am ridicat

mai sus decât ducea

(ținea) viața!

Doar că,

acum,

le-aș vrea

pe dinăuntru.

Revenire

Suntem cuprinși de tăceri prea mari,

trecem

prin dificile și inutile încercări, de parcă

ne-alegem viitorul – urcuș continuu

pe o verticală perfectă.

Parcurgem drumul întreg, la final

nu mai știm să ne întoarcem acasă.

Ne luăm singuri prin surprindere,

ne prăbușim asemenea unor stânci.

Atunci adulmecăm învălmășeala

ierburilor de demult.

Devenim geniștii care pun dinamită sub inimă.

Apoi, ne prefacem că dormim.

Declanșăm explozia, alții se trezesc,

ne iau locul. Noi doar mimăm trezirea,

părând că trăim

o altfel de viață.

Aprind lumina să nu văd

Când ți se spune că a nu te minți este

singura regulă a succesului,

tu începi cu a te ademeni pe tine însuți.

Când ți se spune să ai grijă de sufletul tău,

tu-l joci la barbut – în prima scară de bloc.

Ținem cu dinții de-o speranță intrată-n comă

până dincolo de ultimul sunet al aparatelor

de life support, mai ales când din rana abandonului

zvâcnesc spre mâine păduri luxuriante,

în timp ce ea, trauma uitată, te privește,

parcă dintr-o altă dimensiune.

E lângă tine, dar dacă încerci să o atingi,

răsuflarea ta o șterge de pe perete.

Tu însuți pleci, lăsându-ți numai trupul gaj

în acel spațiu, comun încă.

Și, totuși, ați ținut unul la altul,

parcă n-ar fi cazul, îți zici.

Nu știi – dacă încă te dorește

sau dacă se mai place – măcar pe sine.

Iar tu nu înțelegi dacă mai vrei să contezi,

fie și doar în propriii tăi ochi,

închiși nu atât de oboseală,

cât de frica

de-a alege

iar

greșit.