Să lauzi fără măsură și pentru absolut orice fleac este firesc și, pare-se, folositor – atunci când ești părinte recent sau educator elementar, iar personajul răsfățat și încurajat prin acadelele vorbelor dulci e copil. Să primești măguliri când ești prunc și școlar e stimulativ, sanogen, vorbele mari, îmbrățișările și pupăturile constituind modalități de încurajare și mobilizare, de ridicare a încrederii și ambiției întru avansare. Totuși, dat fiind că nu mulți dintre semeni trec prin etape de maturizare sensibile și drept urmare ajung adulți anatomic fără s-atingă grade consistente de maturizare psihică, problema e că plăcerea de a fi lăudat rămâne obicei și temperament, dependență propriuzisă. În cazul adulților, așadar, vorbim de un ce care înseamnă fixație caracterială, handicap, boală.

Rămâne de numit vria psihomentală a nevoii și pretenției de a fi adulat: adulopatie. Termen generalist sau generic, în realitate impunându-se versiuni terminologice care indică grade tot mai agravante ale fenomenului. Și-anume:

(1) adulopenie (ceva mai treacă-meargă, versiune pentru ușoara nevoie și satisfacție de formă atenuată, tolerabilă, amuzantă și acceptabilă pentru mediul familial și social);

(2) adulopatie (pentru cazul în care "eroul" sau eroina casei își cere admirarea cu oarecare condiționări sau vicleșuguri, familia, prietenii și mediul socioprofesional începând să se simtă stânjeniți de așteptarea sau pretenția frecventă a personajului altminteri nemulțumit de sine, mediu, lume și viață);

(3) adulomanie (căutarea obsesivă, directă și mai ales mascată în dosul celor mai inventive tertipuri, de apreciere, laude, măguliri cât mai grandomane);

(4) adulofrenie (atunci când "pacientul" e dinspre anxios până la terorist față de cei din jur, impunându-se statornic drept centrul atenției și al atențiilor, pretenția de a fi admirat, lăudat și premiat persistând cu oarecare violență).

Acesta ar fi tabloul clinic, simplificat, clar, al imaturității care abandonează individul, pe de o parte, în narcisismul și egolatria primitivă (cele proprii instinctului vital și impulsului nedrămuit pentru dominare), pe de-altă parte abandonându-l pe lăudătorul de serviciu dependenței sale de adorare, lingușire, adulare și venerare în maniere sistematice, extravagante, exagerate. Pentru ambele categorii, în limbaj religios se folosesc termenii viciu, păcat, damnare, iad. Ca în oficiile legilor seculare: atât cel ce pretinde a fi adulat cât și cel care care-și proferează adulația sau idolatria sunt vinovați, demni de ispășiri. Căci, în realitate, exact ca-n analogia focului Gheenei, amândoi sunt perverși, denaturați, suferinzi, pentru "iad" ideea de tortură eternă indicând incurabilitatea năravului.

Cele zise validează în mare semnificația adulopatiei generale. Ea se aplică și particularizează în fiecare din ariile culturii și practicilor sociale, printre toate adulopatia muzicală meritând o privire aparte.

"Iubitorii de muzică" sunt în realitate (mai puțin poetic și mai mult științific vorbind) muzicofani, iar apoi melofili ori muzicofili, adică admiratori și adoratori fie și doar pentru o perioadă din viață, a vreunui și/sau altui gen ori stil muzical. După sau dintre care se stratifică însă melomanii sau muzicomanii, adică intoxicații și dependenții (de-o muzica sau alta) pe viață. Ei se și pot recomanda/lăuda drept "nebuni după muzică", nimeni ocolindu-i ori resimțind vreo frică. Așa ceva se consideră virtute mare, aleasă, ceva gen posesie ori elecțiune divină. (Cu toate că, la extremele a ce poate sălășlui într-un suflet debordând de estetică și estetism îl avem pe de-o parte pe marele Richard Wagner, geniu admirabil și absolut doar în muzică, pe de-altă parte pe tristul Ludwig 2 al Bavariei, un extraterestru din toate punctele de vedere. Dar de care zeul/dumnezeul și mântuitorul respectivului rege, adică Wagner, a profitat cu maxim pragmatism și desăvârșită nesimțire. De-altminteri egofilia egolatră i-a fost marelui compozitor caracter dominant, nu puțini colegi și fani într-ale artelor, +/– propriile lor soții/mame/fiice, în urma lui ajungând să-și regrete admirația amoroasă și finanțele.)

În muzică (dar și-n critică, jurnalism sau muzicologie) nevoia de a admira adulator și mai ales de a fi admirat și complimentat cât mai nemăsurat fiind evident mai frecventă și mai cultivată decât în numeroase alte postúri și situații socioculturale. (Admițându-și friabilitatea și coruptibilitatea, capacitatea de a greși, virtuala eroare, politicienii mai înghit cât înghit contrazicerea, criticile, atacul, oprobiul. Oamenii de cultură însă... deloc.) Melomani și cronicari muzicali se iau la întrecere în a răpăi și, de-i posibil, scorni cât mai umflate expresii și adjective la adresa unor muzicieni, soliști, dirijori, emfaza părând aici nu doar "la ea acasă" ci chiar infecțioasă, obligatorie, unica firească. Numai dictatorii politici mai sunt proslăviți cu vorbe mai exagerate și pompoase decât divii și divele de operă, decât dirijorii de faimă, interpreții la Stradivarius ori de Scală milaneză. Faima și palmaresul concertelor și-al turneelor impune o submisivitate desăvârșită a audienței, o satisfacție automată, implicită, desăvârșită, o amintire a evenimentului pe cât de strict mentală, pe-atât de evanescentă și-n cele din urmă vană de conținut genuin. După o arie celebră, la operă, sau după o piesă din concert, ascultători de rând și (mult mai rău) melomani de profesie ori cunoscători "înrăiți" se întrec care să țipe, aplaude și scoale în picioare mai iute față de alții ca ei, care să urle primul encomiasmul cel mai admirativ și măgulitor, să repete adjectivul suprem, termenul sacru, sau să efectueze pleznitul palmar în cel mai forte-fortissimo, răpăitul bombastic ce să se impună, să domine, să oblige toată audiența să-l preia și susțină absolutist. În comparație cu marii dirijori, soliști și piese marciale, numai dictatorii sunt ovaționați și aplaudați mai frenetic (nici acest extaz fanatic nefiind doar jucat, artificial, căci și teroarea stimulează anxiogen cele mai puternice emoții lăuntrice). S-a bocit liber și public și în urma lui Stalin, se urlă, vaieră și plânge mai histrionic și patetic ca-n teatrul antic și la morțile, doliile și înmormântările dictatorilor iubiți ai Koreei roșii.

Printre muzicieni, vedetele, starurile, divele și divii se află mereu sub tentația așteptării și a prelungirii aplauzelor. Euforia de a fi apreciat creează dependență, iar dependența e prin definiție însetată, nesătulă, așadar maladivă.

Pentru melomani sala de concert e spațiul în care îți poți desface larg baierele exprimării admirației, ale prestării de urale și zgomote care merg formal și intensiv dinspre decent până la fără măsură. Satisfacția, încântarea sau emoția urmate de strigăte, urlete, țipete (bravooo, bravissimooo, biiiiiis!...), entuziasmul sub forma aplauzelor furtunoase, nemiloase față de timpan, ciocan/nicovală/scăriță și cohlee (de nervii surexcitării nu mai vorbim), aplauzele sacadate, uneori în cadențele unanime care reflectă perfect amalgamarea gregarismul haotic în militarism-marcial (doar podurile și podețele se pot prăbuși, nu și clădirile pot intra-n rezonanțe care să ți le dărâme-n creștet?...), sunt totuși gesturi și comportamente primare, primitive, barbare. Propriul lor grotesc devine și mai grosier cu cât se asociază și-s simultane cu paradoxalul și astfel ridicolul balet al plecăciunilor grațioase de pe scenă, al înșiruirii artiștilor și îmbrățișării gălăgioșilor spectatori cu priviri atotiubitoare și recunoscătoare, cu grimasele zâmbetelor exagerate, cu revenirile lor la mantinelă și-n serii peste serii de gesticulații caremaidecare de elegante, studiate. Arta schimburilor de grații, adică recunoștința dansantă a artiștilor față de aprecierea publicului, vizavi de pseudoarta atât de antimuzicală, zgomotoasă, distrugătoare de orice emoții, proprie audienței care tot dintr-o recunoștință strâmbă (mai exact din spatele pretextului de recunoștință) urlă ca nebunii și bate din palme fiindcă n-are tobe, petarde, bombarde și tunuri. Competiție contrastantă, întrecere simultană de antinomii, cu care nu doar că ne-am obișnuit dar în care ne-ar fi rușine mare să nu ne integrăm, drept urmare ne integrăm cu nonșalanța, patima și euforia similară participării fiecărui soldat la vărsarea de sânge, în care nu ne resimțim deloc bizarii ce suntem, dincontră crezând și fudulindu-ne cum că așa-i normal, corect, bine, frumușel, adecvat.

(Cum acest text nu poate pica extrem de simpatic absolut tuturor, simt nevoia de-a cere permisiunea publică pentru finalizarea sa fericită c-un altul, denumit Hedonismul simfonic.)