La sfârșitul anului trecut, în 14 decembrie 2025, Robert Kocsis a lansat incendiarul performance For What It’s Worth, abordând fenomenul amplificat al polarizării actuale. În urma anulării întregului proces electoral, survenită în decembrie 2024, dezbinarea socială s-a accentuat în România, iar Robert Kocsis nu a ezitat să-și asume o misiune pe cât de incomodă, pe atât de necesară, și anume aceea de a examina impasul omniprezent al divergenței de opinii. În data de 23 mai, anul curent, în Foaierul Colegiului Academic din Cluj-Napoca, protagonistul acestui demers artistic ne-a întâmpinat cu invitația de a construi ad-hoc un spațiu comun al siguranței. Ca negație a unui act cabotin și autosuficient al discursului gratuit, For What It’s Worth vizează încercarea de a identifica și de a genera proximități, intersecții și puncte de reper, în care dialogul să nu se epuizeze în coliziuni oarbe de idei preconcepute, idiosincrazii și interese.

Robert Kocsis este un profet al păcii, dotat cu un surplus salutar de răbdare și animat de voința de a expune acele "lucruri prea de la sine înțelese ca să ne mai străduim să le înțelegem", după formula lui Brecht din Micul organon pentru teatru. Ca replică la performance-ul 7 Promises de Davis Freeman, Robert Kocsis devine el însuși un amfitrion hedonist, provocând publicul să facă șapte promisiuni, recompensate cu doze consistente de rom. Promisiunile respective presupun suprimarea obsesiei de a avea dreptate într-o conversație, disponibilitatea de a pune întrebări în cadrul unei controverse, precum și o serie de exerciții de stimulare a toleranței.

For What It’s Worth e o pledoarie pentru descoperirea frumuseții în diversitate, în acord cu anumite versuri din piesa Yes Men a rapperului britanic Jme (Jamie Adenuga): "The people closest to me, on most subjects we don’t agree/ But instead of arguing frequently, in diversity we find beauty". Robert Kocsis se plasează într-un spațiu de vulnerabilitate sporită, recurgând la exemple din propria existență pentru a ilustra modul în care interacțiunile interumane sunt marcate de contradicții cu efecte distructive. Astfel, același Robert Kocsis este privit drept un "comunist bun" de către un prieten, respectiv un "comunist rău" de către alt prieten, care îi reproșează tocmai dorința de a-i înțelege pe cei cu viziuni diferite despre lume. Această situație paradoxală probează faptul că suntem pedepsiți pentru virtuțile noastre, după cum afirmă Nietzsche în Dincolo de bine și de rău. În mod tacit, Robert Kocsis denunță comoditatea instalării într-o poziție extremă, inevitabil reducționistă, ceea ce rimează cu ideea lui Cioran, potrivit căruia "a gândi înseamnă să cauți nuanța, nu să simplifici", iar "nuanța este ostilă categoriei" (Emil Cioran, Caiete III. 1969-1972, Editura Humanitas, București, 2005, p. 295).

Avându-l drept gazdă pe maestrul de ceremonii Robert Kocsis, publicul a traversat o experiență dinamică, având la dispoziție un microfon pentru a lua cuvântul. Diverși spectatori au răspuns foarte prompt apelului, exprimându-și frământările legate de ce ne desparte și ce ne unește. Doi spectatori au încercat să descrie sau să definească iubirea, iar o spectatoare ne-a împărtășit episodul unei dispute cu prietenii, legată de conflictul dintre Israel și Palestina. În For What It’s Worth, publicul nu asistă pasiv la o suită de scene și monologuri, ci are ocazia să se implice efectiv în propria experiență estetică. Un spectator s-a oferit să citească o scrisoare din arhiva personală a artistului, iar ulterior am avut ocazia să o țin în mână și să o consult. Scrisoarea cu pricina e o confesiune nedisimulată despre frica de a fi judecat, despre ismele care nu ne definesc ca ființe și despre predilecția umană pentru haos, pe care obișnuim să-l revărsăm asupra celorlalți, în loc să condensăm energia revoltei în proteste reale. În mintea mea se derulează în continuare interogația, percutantă în simplitatea ei, care figura după incriminarea lașității colective: de ce ne temem? Ne temem să vorbim despre ce ne doare, despre ce nu înțelegem, despre ceea ce ni se pare prea clar pentru a fi combătut. Nu întâmplător, în prima parte a performance-ului, pe ecranul de proiecție apar două versuri semnificative din piesa Danny Nedelko a trupei IDLES, sintetizând procesul coroziv al fricii metamorfozate în ură: "Fear leads to panic/ Panic leads to pain/ Pain leads to anger, anger leads to hate".

În For What It’s Worth, Robert Kocsis nu invocă nici abstracțiuni, nici vreun ideal despre om și lume, ci se mobilizează, responsabilizându-se totodată, pentru a deconstrui cercul vicios al fricii. Robert Kocsis pornește de la ceea ce Hegel numește "modul-determinat al existenței concrete", altfel spus de la dileme, descoperiri, stări de fapt și experiențe personale. În acest sens, Robert Kocsis se detașează de solipsismul paradei de sine, alegând supunerea materialului fotosensibil uman al polarizării la acțiunea luminii colective, pentru a obține un clișeu al fricii. Fie că este vorba de frica de a fi diferit, frica a fi judecat greșit, frica de ceea ce nu înțelegem, frica de catastrofă, frica de viitor, eliberarea nu poate surveni decât dacă medităm asupra fricii, potrivit următoarei idei a lui Jünger: "Gândirea și frica sunt parteneri nepotriviți; cine începe să gândească trebuie mai întâi să alunge frica, altminteri ajunge la fata morgana și la concluzii false. Dacă spiritul înclină să excludă posibilitățile extreme, atunci el devine incapabil să le stăpânească" (Ernst Jünger, Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie. Ani de ocupație, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 469).

For What It’s Worth m-a ajutat să duc mai departe un aforism ambiguu din Tăcerea trupului, o carte cutremurătoare despre declinul umanismului și toate antinomiile social-politice care îl consacră. Guido Ceronetti, ne atrage atenția că "există un fel de a construi care e mult mai dăunător decât orice distrugere" (Guido Ceronetti, Tăcerea trupului, Editura Humanitas, București, 2002, p. 74). În timpul performance-ului, mă gândeam că polarizarea înseamnă să construiești bariere și baricade în loc de punți și poduri. Polarizarea e o izolare voluntară într-o închisoare de convingeri și concepte autosuficiente, care interzic orice formă de dialog. Polarizarea e o maladie care desființează orice colectiv și orice comunitate. Polarizarea e fatala soluție a unui individ care vrea să se descotorosească rapid de ceea ce nu-i convine, aruncând în aer totul: omul din fața sa, mâna întinsă, ușa deschisă, tăcerea timidă dintr-o neînțelegere și gustul amar de după un schimb de venin verbal. Polarizarea este, prin excelență, singura creație de care e în stare distrugătorul. Benjamin asociază caracterul distructiv cu foamea de vid, oroarea de singurătate, neputința de a crea și apetența pentru neînțelegeri: "Caracterul distructiv nu e defel interesat să se facă înțeles. Dimpotrivă, el privește drept superficiale toate eforturile depuse în direcția aceasta. Neînțelegerile nu îl pot afecta nicicum, ci, dimpotrivă, el însuși le provoacă" (Walter Benjamin, Stradă cu sens unic, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2009, p. 132).

O trăsătură simptomatică a polarizării, semnalată în mod just de către Robert Kocsis în performance-ul For What It’s Worth, este teama că a te extrage din propria bulă echivalează cu a nu te mai putea întoarce în ea. Într-un text programatic, publicat pe blogul Reactorului, Robert Kocsis își manifestă convingerea că a rămâne blocați în dezacordul nostru cu ceilalți nu este decât un act steril, în care nu ar trebui să ne complăcem: "Pe mine mă sperie puternic polarizarea care există; nu îmi place deloc că atât de des stăm doar cu persoane cu care suntem de acord. Nu cred că ajută cu absolut nimic și nu cred că ar trebui să ne mândrim cu asta. Ajungem să trăim realități diferite și ne concentrăm prea mult pe de ce un om e cum e și prea puțin pe motivul pentru care ajunge așa. Consider că atunci când cauți motivul, ajungi să înțelegi" (Robert Kocsis, Despre spațiu comun, blogul Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, 2 decembrie 2025, https://reactor-cluj.com/robert-kocsis-despre-spatiu-comun/). Poate că schimbarea se întâmplă din momentul în care, oprindu-ne din goana noastră după răspunsuri imediate și categorice, medităm la liniile de luptă pe care le trasăm noi înșine. Poate nu trebuie să ne propunem lucruri mari din prima, ci doar să fredonăm câteva versuri din cântecul care poartă titlul performance-ului, bunăoară următoarele: "I think it’s time we stop/ Children, what’s that sound?/ Everybody look what’s going down/ There’s battle lines being drawn/ Nobody’s right if everybody’s wrong/ Young people speaking their minds/ Are getting so much resistance from behind" (Buffalo Springfield, For What It’s Worth).

Accesul de sinceritate favorizat de performance-ul For What It’s Worth deschide două posibilități. Posibilitatea neutră este consumarea confesiunii în unitatea de spațiu și timp a performance-ului în cauză, fără orice fel de consecințe, fie acestea pozitive sau negative. Posibilitatea salutară este începutul unui dialog, al unei colaborări, al unei prietenii. Mai mult ca sigur, merită să riscăm, reiterând construirea spațiului comun din For What It’s Worth.